"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

sâmbătă, 27 februarie 2010

Ice Hotel - Balea Lac



http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/IceHotelBaleaLac#

Inca de la inceputul iernii trecute am inceput sa caut o destinatie de pe la noi din tara unde sa ne petrecem Ziua Indragostitilor. Prima si singura ce mi-a venit in minte: hotelul de gheata Ice Hotel de la Balea Lac. Anul trecut cand incercam sa pe pregatim pentru Finlanda (excursie care, in cele din urma, nu s-a mai concretizat)am vazut fotografii cu hotelul de gheata din Helsinki. Tot atunci am aflat si ceva mai multe detalii despre Ice Hotel, dar nu am concretizat vizita.
Asa ca prin octombrie - noiembrie 2009 am inceput sa dau telefoane la Cabana Balea pentru a rezerva o camera dubla in cursul lunii februarie 2010. Raspunsul a fost invariabil acelasi ("Inca nu am construit hotelul pentru ca nu este zapada la Balea") pana in apropierea Revelionului cand, spre bucuria tuturor (si mai ales a noastra) a inceput sa ninga. Atunci am rezervat o camera dubla pentru 13 - 14 februarie 2010. Costul a fost de 198 ron / noapte, fara masa, si a trebuit sa si achitam un avans de 100 ron pentru confirmarea rezervarii. A trecut si Revelionul cu excursia noastra in Germania si Austria....si a venit si luna lui Faurar. Ninsoare, sa te tii...drept pentru care nu am putut ajunge la Ice Hotel si a trebuit sa ne amanam escapada cu vreo 2 saptamani.
Pe 27 februarie 2010 am pornit catre Balea Lac, insotiti, bineinteles, de Corsa noastra numita Furia Neagra. Cum Transfagarasanul este inchis in aceasta perioada din an, am mers pe ruta Ramnicu Valcea - Sibiu si am ajuns cu masina pana la Balea Cascada. De acolo am continuat drumul cu telecabina pana la Balea Lac. Vremea...ce sa mai zic...urcam cu 1 km muntele, scadea si temperatura cu 1 grad.
Telecabina intre Balea Cascada si Balea Lac costa 15.00 ron / sens / persoana, asa ca dus-intors 2 persoane ne-a costat 60.00 ron. Am asteptat la coada pana sa ne vina randul: sunt doar 2 telecabine ce parcurg drumul de aproape 7 km in 15 - 20 de minute. Noi ne-am bucurat ca a fost vremea relativ buna pentru ca telecabina sa functioneze. Varfurile muntilor nu se vedeau de ceata, motiv pentru care, dupa ce am ajuns la Balea Lac, nu vedeam nici jumatate de metru in fata: ceata deasa s-o tai cu cutitul. Am avut viziunea cu noi doi orbecaind toata noaptea pe-acolo, pentru ca nici vorba sa zarim cumva Ice Hotel sau vreuna din cabanele din zona. In plus, spre ghinionul nostru, ceata acoperea si concursul "UpDownCup": sarituri cu schiurile, cu snow-bordul si cu bicicletele.
Dupa ce deslusim prin ceata silueta Ice Hotel mergem sa ne cazam: insa nimic nu seamana acolo cu un hotel obisnuit. Camerele erau construite complet din gheata mata sau transparenta, aveau tot felul de sculpturi si ornamente, lumini rosii sau albastre; fiecare camera avea numele unei personalitati celebre (initial am ales camera "Mircea Eliade", insa ne-am decis sa ramanem in camera "Emil Cioran" in cele din urma). Camerele nu au usi, ci doar un rand de draperii - astfel ca am lasat bagajele in grija barmanului. Si asta pentru ca, in timpul zilei, hotelul se poate vizita de catre cei care nu sunt cazati acolo: taxa de vizitare era de 8 ron / persoana. Cei care doreau sa bea ceva la Ice Hotel erau bine veniti, deoarece holul din care se facea accesul in camere era de fapt un bar, foarte frumos amenajat, cu mese, scaune, canapele si pahare de gheata.
Dupa ce ne-am lasat bagajele am trecut la fotografiat. Fiecare camera avea un nume si un numar, precum si un citat si o prezentare a personalitatii al carei nume il purta. Erau 10 camere: Seneca, Platon, Aristotel, Heraclit, Pitagora, Seneca, Emil Cioran, Mircea Eliade, Confucius si Friedrich Nietzsche. Camerele aveau un pat de gheata pe care era pus un "pat" de scanduri, paturi, piei de oaie. Dupa cateva zeci de fotografii am iesit afara, in incercarea de a urmari concursul "UpDownCup" prin ceata si prin ninsoarea ce incepuse. Am reusit sa prindem cateva cadre interesante insa numai de la etapa cu biciclete. Seara si prima parte a noptii ni le-am petrecut la Cabana Balea, unde ne-am inceput incalzirea cu o ciorba de vacuta, un ceai cu rom, o ciocolata calda....Am stat acolo pana dupa miezul noptii, cand ne-am intors la Ice Hotel. Ninsoarea incetase, ceata disparuse ca prin farmec si era o noapte incredibil de senina si de rece...Partia in schimb era luminata si inca plina: schiori si snow-boarderi. Am trecut si pe la Capela de gheata, unde interiorul era parca din alta lume: totul sculptat in gheata si oranat cu lumini albe si albastre. Absolut superb!
Dupa ce am facut o vizita la toaleta (wc-urile erau in cladirea telecabinei, tot acolo fiind si un pub unde era petrecerea de dupa concursul vazut de noi mai devreme) ne-am dus in "camera". Nici tipenie inauntru, usile hotelului larg deschise...si bagajele noastre asteptau cuminiti la bar.
Am primit 3 paturi in plus si 2 saci de dormit Jack Wolfskin. Cu ce mai aveam si noi...haine si sacii de dormit subtiri, din bumbac...a durat aproximativ 30 de minute pana ne-am etanseizat si am inceput chiar sa ne incalzim. Nu pot spune ca am adormit imediat, dar la un moment dat m-am trezit din cauza unui zgomot cam ciudat: alunease sticla de apa de pe "noptiera" de gheata si se rostogolise pana la usa. Ok, am depasit momentul...Urmatoarea trezire a fost datorita unei picaturi de apa "rece ca gheata" ce mi-a cazut din tavan direct pe fata (singura care era descoperita, desigur). Primul gand a fost: ne topim!!!
Dimineata a venit cu un soare orbitor, senin ca sticla si vant puternic. Micul dejun l-am luat la Cabana Balea, dupa care am iesit afara la fotografiat. Peisajul este de vis acolo, chiar si iarna. Cativa curajosi se aventurasera pe spinarile mai domoale ale Fagarasilor si am reusit sa-i surprindem...cu zoom...
Bine de stiut: se poate face dus zilnic: la cabana Balea se ofera acces gratuit la baia uneia dintre camere pentru ca turistii cazati la Ice Hotel sa poata face dus.
Am luat apoi telecabina pentru a cobora la Balea Cascada: Transfagarasanul se vedea serpuind intre crestele muntilor, iar Cascada Balea desavarsea peisajul!

Pentru informatii suplimentare si rezervari accesati site-ul http://www.icehotel.ro/


O vacanta cat mai....racoroasa!
Cu drag,
Cristina si Cristin DUMITRU

sâmbătă, 20 februarie 2010

Pastele Cailor, Targoviste 2010



http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/PasteleCailor2010Targoviste#

Comunitatea bulgara din Targoviste sarbatoreste Pastele Cailor, numit de ei si „Tudorita", un obicei care, pe langa elementul religios, simbolizeaza inceputul muncilor agricole de primavara. Pastele Cailor are loc in fiecare an, in prima sambata din Postul Pastelui, de Sfantul Toader, diferit de randuiala amintita mai sus.

Este sarbatoarea primaverii, menita sa pregateasca muncile agricole ale gospodarilor. Acesta sarbatoare intareste legatura dintre gradinar si ajutorul de nadejde, calul. In semn de apreciere gradinarul bulgar considera calul ca facand parte din viata si activitatea lui. Pentru aceasta gradinarul sfinteste la biserica animalul, sa fie sanatos si ascultator tot anul.

In casa, femeile pregatesc o turta numita „konceta", in forma de cal. Dupa ce sunt binecuvantate la biserica, ele se dau proprietarilor de cai, care le mananca impreuna cu caii lor. Dupa acest „desert" stapanii si caii lor merg pe pasune, unde petrecerea si intrecerile parca nu se mai opresc.

Ce fac romanii de Pastele Cailor?

Traditii savarsite pentru cei adormiti. Pe alocuri se tin „Mosii de Ispas", casele si mormintele cimitirului fiind impodobite cu crengi de pom tanar (paltin, nuc), iar la ferestre punandu-se frunze de leustean. Despre leustean se crede ca ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Acum se fac pomeni pentru morti, impartindu-se in mod special paine calda, branza, ceapa verde si rachiu.
Ispas era un om bun si vesel, oamenii cauta in aceasta zi sa fie bine dispusi si sa nu-si caute pricini de suparare.
In ograda casei, animalele au si ele randuiala lor. Acum sunt marcate vitele si taiati unii miei. In aceasta zi, caii nu erau pusi la caruta, primeau fan proaspat pe saturate.

Prilej pentru organizare de targuri si pentru incheierea unor afaceri, afaceri care nu in toate cazurile erau reusite, de aici nascandu-se si expresia „la Pastele cailor".

Ce spun legendele

Atunci cand Maica Domnului l-a nascut pe Mantuitorul Hristos, in ieslea grajdului, animalele au luat si ele parte la maretul eveniment, pline de atentie. Se zice ca pe cat de cuminti erau boii si oile, pe atat de galagiosi erau caii din grajd. Ca mahnire a faptului ca pruncul nu avea liniste, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice ca le-ar fi spus cuvantul ca sa nu se sature de mancare decat o data in an, la Inaltarea Domnului, cand Fiul ei se va fi inaltat la Cer. In ziua in care caii „isi praznuiesc" Pastele, pentru un ceas, ei se satura de pascut iarba campului.

Acest obicei nu este de gasit in alte spatii culturale. Sarbatoarea Invierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, cand ungurii isi serbau Pastele, romanii cereau de la ei caii, ca sa-si lucreze pamantul, iar cand venea randul romanilor sa-si serbeze Pastele, acestia isi imprumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se intampla ca o data la 4 sau 7 ani sarbatorirea Pastilor sa cada in aceeasi zi. De aici a venit si vorba „la Pastele Cailor", acest an, in care toti serbau Pastele la aceeasi data, fiind anul in care caii se odihneau.

Anul acesta, ca si anul trecut, Asociatia Bucurestiul meu drag! a dat tonul pentru excursia foto la Targoviste, pe 20 februarie 2010. Si tot ca anul trecut ne-am intalnit dis-de-dimineata in Gara de Nord din Bucuresti si am plecat, cu un tren personal, catre Targoviste (o parte dintre noi, pentru ca vreo 6 persoane au gresit trenul si au ajuns pe la Peris). Surprinzator sau nu, totul s-a desfasurat dupa acelasi scenariu ca si anul trecut: hohote de ras in tren, ploaie si frig cand am ajuns la Targoviste, oprirea la cofetarie pentru toaleta si mic dejun si apoi la taxiuri pentru a ajunge in cartierul Matei Voievod, unde a rasarit soarele. Deosebirea fata de anul trecut a fost marcata de placintele cu branza, cu nuca, stafide si alte bunatati cu care am fost intampinati. Si organizarea a fost mult mai buna decat anul trecut, tocmai pentru a se evita accidentele si neplacerile pentru privitori si fotografi.
Dupa aceea am urcat cu totii in carute si am defilat asa prin tot orasul, pana la Poarta Bucurestilor.
Am participat apoi si la slujba religioasa oficiata de cei 5 preoti pentru proslavirea primaverii, dar si a animalelor ce-l ajuta pe om sa obtina bucatele necesare traiului.
Se pare ca, desi bulgarii sunt organizatori ai evenimentului, romanii au participat si ei. Comunitatea bulgara este destul de numeroasa aici: se pare ca bulgarii erau urmariti de turci si s-au refugiat in aceasat zona. Au fost bine primiti de romanii, unii ar spune din ospitalitate, altii ar spune din interes: bulgarii erau si sunt foarte buni agricultori si cultivatori de legume. Si cum limba bulgara veche se asemana cu cea a sarbilor, pentru a se putea ascunde de turci, ei spuneau ca sunt sarbi pana cand au scapat de prigoana otomanilor.
L-am revazut pe Dimitr, bulgarul ce impleteste cosuri de nuiele. Cum incepuse Postul Pastelui, iarasi ne-a povestit de mancarea cu praz pregatita de sotie. Ne-a impresionat ca si-a amintit de noi doi si ca ne-a dat iarasi ramuri de rachita inmugurite!

Si anul acesta excursia s-a incheiat la o ciorba, o friptura si un desert delicios, apoi inapoi in gara, spre Bucuresti!

Anul viitor intentionam sa ajungem si la manastirile Dealul si Viforata.


Numai bine,
Cristina si Cristin DUMITRU

joi, 18 februarie 2010

In vizita la Palatul Parlamentului



http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/InVizitaLaPalatulParlamentului#

In zilele de 13 si 14 februarie 2010 Palatul Parlamentului a putut fi vizitat gratis, de orice doritor, in intervalul orar 10 - 16. Noi am reusit sa mergem duminica, 14 februarie 2010.
Randul format de cei ce asteptau sa intre arata descurajator: lume multa, care mai de care sa faca un pas in fata. Parca ar fi contat ca intra in Palatul Parlamentului cu 10 sau 15 minute in fata celui pe care incercau sa-l depaseasca intr-un fel sau altul. Si pe noi ne-au tot "luat prin invaluire" niste "doamne" babe, cand cu un cot mai in fata, cand cu un varf de picior... N-am zis nimic, mai mult ne amuzam. Totusi, bunul simt nu tine de varsta, asta e clar. La venerabila varsta pe care o aveau, "doamnele" ar fi trebuit sa respecte totusi ordinea. Chiar ne-am mirat ca nu invocau "sticla de lapte" sau "capacul de butelie" care pe vremuri ar fi insemnat intaietatea lor la statul la coada. Mai era si un bunic ce-si adusese nepoata sa viziteze Palatul Parlamentului: de la spate o impingea tot in fata, sa inainteze pe langa rand, iar cu voce tare ii atragea atentia sa nu se mai bage in fata altora... Ha ha ha... Partea buna a fost ca persoanele majoritare, adica tinerii, stateau la rand fara probleme si comentarii, asa ca in aproximativ 30 de minute am fost inauntru.
Din cate am aflat din presa, Palatul Parlamentului a fost vizitat de aproximativ 40.000 de oameni in cele doua zile cat a fost accesul gratuit. Dupa ce am trecut de sistemele de securitate (la mine iarasi au bipait toate cele, desi scosesem din buzunare tot si eram fara rucsac, probabil ca mananc prea multe alimente bogate in fier) am avut placuta surpriza de a constata ca in interiorul Palatului puteai sta oricat. La intrare am primit un pliant cu detalii despre salile pe care urma sa le vizitam. Fotografiatul era liber, puteai face poze cum doreai si cate doreai. Nu erau grupuri ghidate, pur si simplu stateai in sali cat voiai. Insa in fiecare sala era un ghid care datea detalii despre aceasta. Foarte bine organizata vizitarea Palatului Parlamentului, pentru noi a fost cum nu se poate mai placut.

Mai vizitasem o parte din sali in urma cu cativa ani, insa acum a fost mai bine din toate punctele de vedere.
Pentru multi cladirea reprezinta o pata neagra pe obrazul Bucurestiului. Sincer, nu impartasim aceasta opinie. Nu suntem arhitecti sau oameni de arta, insa cei care au conceput si realizat asa ceva merita tot respectul si aprecierea: toti acei ingineri, arhitecti, proiectanti, sculptori, si mai ales muncitorii, zidarii, fierarii sau ce alte meserii au mai avut cei ce si-au lasat aici o buna parte din viata lor...toti merita numai elogii si cuvinte de lauda. Tocmai pentru a nu le fi munca si sacrificiul in van ar trebui sa privim cu respect catre Palatul Parlamentului.
Cladirea este deja construita, nici chiar daramarea ei nu ar pune la loc vechiul Bucuresti asa cum era inainte sa fie ridicata. Ar fi bine sa profitam de pe urma ei cat se poate: turistii straini sunt mai numerosi decat cei romani care vin sa o viziteze. Iar ipoteza transformarii ei in Mall, cum am vazut in presa... mi se pare de-a dreptul aberanta!
Cum am spus, nu suntem arhitecti sau oameni de arta, insa cladirea Parlamentului Romanesc arata ceva mai bine decat Parlamentul din Viena (are un interior ceva mai sobru, dar foarte elegant si de bun-gust...la urma urmei, Viena a fost capitala unui Imperiu, totul este la superlativ acolo), cel din Budapesta (care are avantajul aspectului exterior) sau Bratislava.

Iata cateva detalii tehnice, sa spunem asa, despre Palatul Parlamentului, cunoscuta si sub numele pe care l-a avut anterior Revolutiei din 1989: Casa Poporului.

- Cartea Recordurilor o consemneaza pe locul doi in lume dupa Pentagon (Washington) la categoria "Cladiri administrative", cu o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m²;
- Cartea Recordurilor o consemneaza pe locul trei in lume ca volum, dupa cladirea pentru asamblarea rachetelor de la Cap Canaveral (Florida) si Piramida lui Quetzacoalt (Mexic), dar inaintea Piramidei lui Keops al carei volum il depaseste cu 2% cu cei 2.550.000 m³ ai săi;
- a fost realizata prin efort autohton: proiectarea, materialele si executia au fost suta la suta romanesti;
- santierul propriu zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al capitalei şi relocarea a peste 40.000 de oameni din această zonă;
- constructia a inceput in anul 1983, ceremonia asezarii pietrei de edificiu a avut loc la 25 iunie 1984;
- ridicarea cladirii a necesitat efortul a peste 400 de arhitecti si 20.000 de muncitori pana in anul 1989;
- in 1989 costurile clädirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde Euro;
- constructia are o lungime de 270 metri, lăţime de 245 metri, înălţime de 86 metri (peste cota 0), adâncime de 92 metri (sub nivelul solului) si o suprafata construita la sol de 66.000 metri patrati;

- Palatul Parlamentului numara: - 1.000 de incaperi (dintre care 440 birouri, peste
30 săli şi saloane, 4 restaurante, 3 biblioteci,2
parcări subterane, o sală de concerte, restul
fiind camere de deservire);
- 14 niveluri;
- 21 corpuri de cladiri;
- 9 sali de conferinte cu capacitati intre 50-1.200
locuri;
- 1.000.000 m³ de marmură;
- 5.500 de tone de ciment;
- 7.000 de tone de oţel;
- 20.000 de tone de nisip;
- 1.000 de tone de bazalt;
- 900.000 m³ de esenţe de lemn;
- 3.500 de tone de cristal;
- 200.000 m³ de sticlă;
- 2.800 de candelabre;
- 220.000 m² de covoare;
- 3.500 m² de piele.
- dimensiunile Palatului Parlamentului sunt: - lungime: 270 metri;
- lăţime: 245 metri;
- înălţime: 86 metri(peste cota 0);
- adâncime: 92 metri(sub nivelul
solului);
- suprafaţa construită la sol-66.000mp

Despre salile si incaperile Palatului Parlamentului:

Intrarea dinspre 13 Septembrie cuprinde un hol mare, flancat de coloane din marmură sculptate, legat de scara monumentală ce duce la etajul I, casa scării fiind deschisă la toate nivelele, creându-se un spaţiu spectaculos.
Deasupra scărilor se poate observa o cupolă alcătuită din sticlă albastră şi un candelabru. Scara, ce s-a vrut o copie a celei de la Palatul de Iarnă – Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, are 30 m înălţime şi 27 m lăţime şi conduce la birourile prezidenţiale, astăzi cabinetul Preşedintelui Senatului. În interiorul holului, dispuse simetric faţă de intrare, sunt două saloane de primire.
Originalitatea acestui hol de intrare constă în motivul plafonului care se reflectă ca într-o oglindă în decorul solului, un mozaic de, inspirat de cel descoperit la Histria şi care amintesc de prezenţa coloniilor greceşti antice pe teritoriul nostru.

Sala Ion I.C. Bratianu: se afla la parter, este medie ca suprafaţă, fiind formată dintr-un spaţiu central cu o deschidere de 42 m flancată pe cele doua părţi înspre curţile interioare de două nave laterale de 6 m. Spaţiul central este despărţit de spaţiile laterale de o suită de coloane octogonale libere, îmbrăcate în marmură.
Decoraţia perimetrală este ritmată de un sistem de arce şi pilaştri din marmură bogat ornamentată. Decoraţia din marmură alba de Ruschita se îmbină cu decoraţia realizată în aceeaşi manieră din stuc atât la pereţi, cât şi la tavan.
Pardoseala preia modelul tavanului având o rozetă mare, centrală, cu elemente geometrice compuse din sortimente de marmură din diferite cariere, totul autohton.
Draperiile salii sunt de catifea roşie cu fir de aur şi argint, cu pasmanterii şi ciucuri brodate de călugăriţele de la mănăstirile Agapia şi Văratec.
Ea s-a numit iniţial "Sala Provinciilor" pentru că într-o tematică iniţială trebuia să simbolizeze prin decorare judeţele ţării (acestea urmand a aduce contributii substantiale la realizarea decorului), lucru ce nu s-a mai realizat.

Din sala Ion I. C. Bratianu se intră într-un spaţiu tampon care conţine circulaţiile verticale, scările şi lifturile de acces la Sala Unirii, considerat foaierul propriu-zis al acestei săli. Foaierul, flancat de cele două noduri de circulaţie verticală, are o deschidere de 42 m, cuprins între două colonade şi două nave laterale de 6 m.

Sala Tache Ionescu este folosită în general pentru târguri, expozitii, cocktail-uri, cel mai adesea împreună cu sala Unirii, care o continuă. Colonadele salii sunt din marmură albă, ca şi ancadramentele celor cinci uşi de acces în Sala Unirii. De fapt la aceasta sala se remarca usile monumetale, cu arce foarte bogat sculptate. Decoraţia este concepută într-o manieră ce aminteşte de arta orientului antic, având atât tavanul cât şi restul elementelor de stucatură realizate în acest fel.
Spatiul este luminat de 12 candelabre şi 26 de aplice din cristal de Mediaş. Tavanul este acoperit de o foiţă de aur, iar prin orificiile din cadrul său circulă aerul natural.
Pardoseala are un câmp central simplu şi motive ornamentale marginale unde predomină elementele geometrice şi florale.

Sala A. I. Cuza poartă numele domnitorului Ţării Româneşti şi al Moldovei a fost terminată înainte de anul 1989. Era destinată a fi sală de protocol la cel mai înalt nivel: "Sala de seminare de documente şi tratative".
Aceasta este una din sălile cele mai impozante ale Palatului (cu cea mai mare înălţime, de aproximativ 20 de metri, şi a doua ca suprafaţă - 2.040 m²) si este situată în axul principal al palatului, cu deschidere printr-o logie amplă către Piaţa Constituţiei şi B-dul Unirii.
Cu un fond de culoare roz, sala are o arhitectură eclectică, având ca element principal de compoziţie coloana angajată cu capitel în stil corintic şi cu fusul coloanei prelucrat cu motive ornamentale tradiţionale arhitecturii stilului Brâncovenesc. Coloanele sunt din marmură albă de Ruşchiţa.
Uşile monumentale sculptate cu motive decorative, încadrate în rame de marmură, şi măştile de radiatoare turnate în alamă, bogat ornamentate, sunt alte elemente ce participă la arhitectura interioară a sălii.
Plafonul este compus din sapte luminatoare ritmate, pe traversele sălii, executate din tablă aurită, si este croit în boltă (candelabru ascuns).
Draperiile din sala sunt din brocart de catifea, cusute cu fir de aur. Pe peretele fundal se află un arc central puternic, luminat pe contur, flancat de două coloane.
Această sală trebuia să dispună de tronul conducătorului, iar pentru buna desfăşurare a activităţilor s-a dispus construirea unui balcon în care era instalată orchestra, cu o capacitate de 31 oameni, cu acces de la un nivel superior.
Sala a găzduit în anul 1995, concertul dirijat de Yehudi Menuhin, în cadrul redeschiderii Festivalului Internaţional de Muzică "George Enescu". Sala are o capacitate de 1.200 de locuri, dar si cea mai buna acustica din cladire.

Sala Unirii are cel mai amplu spatiu interior din Palat: 2.226 mp (53X42) si cel mai des este folosita pentru receptii, congrese, concerte, prezentari de moda si concursuri de dans. Coloanele sunt din marmura alba de Ruschita si au caneluri in stil romanesc. Luminatorul care ocupa aproape toata partea centrala este executat cu elemente din aluminiu turnat, acoperit cu aur. Candelabrele din cristal de Medias completeaza armonios spatiul. In aceasta sala se afla cel mai mare covor care cantareste 14 tone si care a fost tesut chiar in acest loc; este nevoie de 35 de persoane pentru a-l desfasura. Covorul este imens si acopera toata partea centrala a pardoselii, preluand ca intr-o oglinda elementele decorative ale peretilor si tavanului. Draperiile sunt decorate cu snur aurit si pasmanterii din fir de aur si argint.

Sala Nicolae Iorga este decorată in stil neo-renascentist german, cu aceleaşi esenţe de lemn pentru tavan şi pereţi, predominând lemnul de stejar. Casetoanele formate între stâlpii de lemn sunt îmbrăcate cu mătase, material din care sunt făcute şi draperiile. Specific acestei sali este parchetul alcatuit din diverse esente de lemn, rezultand un joc de culori calde, in nuante de maro si bej.

Sala Nicolae Balcescu are capitelurile coloanelor simple, fara frunza de acant sau alte elemente decorative. Marmura folosita aici provine din carierele de la Ruschita, iar candelabrele si aplicele sunt executate din cristal roamnesc de artistii plastici de la Medias. Draperiile sunt confectionate din material tesut la Sighisoara in tehnica brocart. În această sală se regăseşte singurul material din clădire care nu este românesc şi anume lemnul de mahon, de altfel foarte preţios, din care sunt făcute uşile. Acesta este un cadou primit de Ceauşescu din partea prietenului său, Mobutu Sese Seko, preşedintele statului Zair (azi Republica Democrată Congo). Marmura roz folosită pentru aceste coloane este de Ruşchiţa, iar candelabrele precum şi aplicele proiectate de arhitecţi sunt executate de artişti plastici la Mediaş. Marmura roz este deoosebit de pretioasa, ea gasindu-se doar in 3 locuri in lume: Italia, Grecia si Romania.

Sala Spiru Haret este destinata conferintelor de presa ale deputatilor, precum si lectiilor educative ale Centrului Educational.

Sala C.A. Rosetti are o suprafata de 1.420 mp, o cupola tip iluminator imensa, de 5 tone, cu elemente metalice ornamentale, coloane cu soclurile neregulate care variaza in functie de panta salii, logii finisate in lemn. Culorile calde folosite la draperii si covoare, in care predomina ocrul auriu, pielea din care sunt confectionate scaunele, confera salii o anumita familiaritate. Din pacate aceasta sala nu era deschisa accesului publicului cand am vizitat noi Palatul Parlamentului.

Sala Drepturilor Omului este o sala complet lambrisata cu lemn de stejar, colorat in diverse nuante. Draperiile, covoarele, candelabrele si masa circulara reprezinta un tot unitar in acest spatiu. Pentru covorul din aceasta sala care reflecta, ca intr-o oglinda, decoratiunile candelabrului, datorita dimensiunilor acestuia, a fost necesar sa se construiasca razboaie de tesut speciale. Candelabrul monumental, din cristal de Mediaş, al doilea ca mărime din clădire (cca. 2 tone) precum şi masa circulară (din lemn de stejar machetat cu lemn de cireş) pe care o ambientează, reprezintă un tot unitar în acest spaţiu. Tot lemnul folosit aici este de provenienţă autohtonă, stejar băiţuit în diferite nuanţe. Covorul prezent în această sală, respectă decorul parchetului de stejar colorat în diferite nuanţe precum şi modelul candelabrului.
Toate covoarele au fost lucrate la Cisnadie din lâna, piese mici şi apoi asamblate(cusute) in fiecare sala corespunzator cu dimensiunea incăperii.
În afara celor 60 de scaune prezente în jurul mesei, perfect identice, lucrate din lemn de stejar şi tapiţerie de catifea, ar fi trebuit să mai existe unul: un fotoliu cu tapiţerie cusută din aur şi argint care să le domine pe celelalte, situat mai sus decât celelalte, care ar fi trebuit să fie al preşedintelui, în dreptul peretelui care ar fi trebuit să susţină şi harta ţării.
Din pacate aceasta sala nu era deschisa accesului publicului cand am vizitat noi Palatul Parlamentului.

Galeria de Onoare si Holul Intrarii Oficiale impresioneaza prin sirurile duble de coloane, placile din marmura roz de Ruschita si bej de Moneasa, prin usile impresionante sculptate in lemn. Galeria de Onoare are cel mai lung hol din Palat: 150 de metri. Pardoseala din zona centrală este concepută în forma unui mare covor, cu marmură albă şi Căprioara bej, şi o bordură de elemente decorative, compoziţie în alcătuirea căreia, pe lângă cele din marmura albă de Ruşchiţa şi cea bej de Căprioara, mai intră şi roşul şi negrul de Moneasa.
Apoi cele 34 coloane ce sprijină bolţile sunt de formă octogonală şi sunt realizate din marmură albă cu elemente decorative sculptate. Aici a mai fost folosită şi marmura roz de Ruşchiţa.
Galeria este iluminată natural de 14 ferestre şi porţi-ferestre. Iluminarea este completată şi de 67 lustre din cristal. Decorul ei reia în fiecare latură a Galeriei de Onoare planul Zonei 1 din Palatul Parlamentului.
Un element interesant îl reprezintă cele două uşi glisante ce separă trei tronsoane. Aceste uşi sunt realizate din lemn de stejar, pe schelet metalic cu geamuri de cristal cu aplicaţii de decoraţii din lemn. Măştile ce maschează nişele de calorifer sunt realizate din alamă cu elemente florale, având tot stilul brâncovenesc ca izvor de inspiraţie, executate de artişti plastici. Corpurile de iluminat sunt executate din alamă şi cristal de Mediaş.
La Intrarea Oficiala se află cele două scări monumentale, având fiecare câte o fereastă înaltă de 16 m, acoperite cu draperii ce se spală manual, fiecare cântărind aproximativ 250 kg. Această parte a Palatului (atât Galeria de Onoare cât şi scările) a fost refăcută de mai mult de 5 ori, datorită dorinţei lui Ceauşescu de a vedea machetele lucrărilor executate la scara 1:1. Scările au o înălţime a treptelor de doar 14-16 cm, comandate special să se potrivească înălţimii mici a conducătorilor, care nu voiau să obosească urcând. Ele conduc la etajul 1 al Palatului, unde se află sala A. I. Cuza, sala de şedinţe în plen a Camerei Deputaţilor, etc.

Sala de Plen este cea mai impresionanta incapere, fiind acoperita cu o cupola din sticla mata verde si albastra, sustinuta pe un cadru de alama.

Muzeul Parlamentului are ca misiune depistarea, conservarea, cercetarea si punerea in valoare prin expozitii, a marturiilor revelatoare din activitatea parlamentara trecuta si prezenta. Daca la inaugurare in patrimoniul propriu existau 5 piese, acum numarul lor a ajuns la peste 500 de exponate (carte veche, ordine si medalii, documente si obiecte de valoarememorialistica, harti si planuri, gravuri si stampe, carti postale si ilustrate).

Numele sălilor şi saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după 1989, ele evocând evenimente importante din istoria poporului român sau personalităţi cunoscute pe plan mondial. Majoritatea sunt legate de aspiraţia românilor pentru Unire şi de istoria parlamentarismului în România.

Cred ca cel mai impresionant moment al vizitei a fost intalnirea cu batranelul de aproape 90 de ani, care venise impreuna cu familia sa viziteze Palatul Parlamentului, si avea pe piept decoraia din cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Cel mai neplacut moment al vizitei a fost in Muzeul Parlamentului, unde peste tot erau semne: "Nu atingeti exponatele" insa era un analfabet care probabil nu stia sa citeasca: atingea jilturile regale de parca erau sfinte moaste! De fapt cred ca era si analfabet si surd, pentru ca si la difuzor era anuntata interdictia de a atinge exponatele....

In total am stat in interior aproximativ 4 ore si jumatate: foarte relaxata atmosfera, nu te intreba nimeni nimic. Ar trebui sa fie mai dese astfel de momente: le asteptam cu interes pe cele de la Palatul Cotroceni, cu speranta ca fotografiatul va fi permis si gratis.

Asa ca daca aveti drum si timp liber in Bucuresti, nu ratati o vizita la Palatul Parlamentului: turistii straini nu o rateaza...

Pentru mai multe informatii legate de orarul de vizitare, reguli de vizitare si tarife puteti vizita si www.casapoporului.ro


Cu drag,
Cristina si Cristin DUMITRU

vineri, 12 februarie 2010

Excursie foto: Slanic Prahova - Conacul din Floresti - Castelul Iulia Hasdeu din Campina


http://picasaweb.google.ro/cristinadumitru197/ExcursieFotoSlanicPrahovaFlorestiSiCampina#


Pe 23 ianuarie 2010, in timp ce mai toate posturile de radio si televiziune anuntau care mai de care coduri colorate de vreme rea, noi am pornit, impreuna cu Asociatia "Bucurestiul meu drag!" intr-o excursie foto cu opriri la Salina Slanic Prahova, Conacul de la Floresti si Castelul Iuliei Hasdeu din Campina.
Cand am plecat din Bucuresti ningea ca in povesti cu fulgi mari si usori, insa cand eram pe la Ploiesti ninsoarea se intrasformase intr-o lapovita enervanta, pentru ca, mai tarzu, cand am ajuns in Slanic, norii sa faca loc soarelui.

Localitatea Slanic a devenit cunoscuta în primul rând datorita zacamântului de sare care se exploateaza de peste trei secole, dar dintre toate exploatarile de sare ale României, acestea sunt cele mai recente ca atestare documentara.
Începuturile sunt legate de spatarul Mihai Cantacuzino, care dându-si seama ca în regiunea Slanic Prahova exista un zacamânt de sare si vrând sa deschida o mina, a cumparat în 1685 si 1694 mosia Slanic. Din zapisul care consemneaza tranzactia din 1685, mai rezulta ca la Teisani (5 km est de Slanic) au existat înainte de acest an, vechi ocne de sare, de adâncimi mici.
Zapisul din 1685 (7193) Aprilie 20 prin care mosnenii din Slanic vând spatarului Mihail Cantacuzino "... jumatate din preste tot hotarul cu tot locul cu sare, unde este a se face ocna...", cu 700 de talere.
Prima exploatare s-a deschis în anul 1688 pe Valea Verde, iar între anii 1689-1691, spatarul Mihai Cantacuzino a deschis si exploatarile de la Baia Baciului. În anul 1713 spatarul Cantacuzino doneaza mosia sa din Slanic împreuna cu ocnele de sare Manastirii Coltea din Bucuresti.
De mentionat este ca din 1912 s-a introdus iluminatul electric în mina Mihai, iar din 1931 metoda de exploatare s-a perfectionat prin folosirea havezelor de taiat sare si a explozibililor pentru derocare, eliminând operatiile manuale de taiere si detasare a brazdelor. Lucrarile de exploatare s-au încheiat în 1943 , când s-a trecut la o noua exploatare sub minele Mihai si Carol, care s-a numit Unirea. Din aceasta exploatare s-a extras sare pâna în 1970 când exploatarea s-a mutat în mina Victoria, iar din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din câmpul Cantacuzino.
În sec. al XVII-lea exploatarea sarii s-a facut la Baia Baciului, Baia Verde si Dorobantesti despre care nu exista prea multe informatii. Se stie totusi ca ele erau în forma de clopot, marturie stând asa-zisele pâlnii de scufundare de la locul acestor exploatari. În prima parte a sec. al XVIII-lea, sarea s-a exploatat din ocnele: Baia Verde, Baia Baciului (1800-1854), Ocna din Vale (1819-1865) si Ocna din Deal (1838-1865), utimele doua fiind atestate documentar din 1847.
Din 1865 s-a trecut la exploatarea sarii în mina "Sistematica" din zona Voinoaia. Aceasta exploatare a reprezentat un salt în mineritul sarii de la Slanic, deoarece s-a trecut de la exploatarea tip "clopot" la cea "sistematica cu mai multe camere". Prezenta apelor de infiltratie si calitatea slaba a sarii a dus la reexploatarea Ocnelor din Deal si Vale (1875-1881), deschizându-se la 1881 si mina Carol(Principatele Unite), ce a functionat timp de 61 de ani, pâna în 1935, din anul 1912 deschizându-se mina Mihai (23 August) ce a functionat simultan.
Unica in tara si in Europa, prin dimensiuni, Salina este formata din 14 camere, in forma de trapez, avand o deschidere la baza de 32 de metri, la tava, de 10 metri si o inaltime de 45 de metri. Suprafata totala este de 78.000 metri patrati iar spatiul escavat este de 2,9 milioane metri cubi de sare.
Accesul în mina se realizeaza cu doua lifturi ce asigura transportul vizitatorilor pe verticala între subteran si suprafata. Diferenta de cota este de 208 metri, iar drumul este parcurs cu liftul în aproximativ 3 minute. Aerajul se face pe cale naturala, temperatura de 12 grade Celsius fiind constanta tot timpul anului iar compozitia aerului din mina este bogata in ioni de natriu cu efecte ameliorative si profilactice spectaculoase în toata gama deficientelor si maladiilor respiratorii. Sanatoriul amenajat aici are 50 de locuri si un tratament de doua saptamani este suficient pentru pacientii cu probleme pulmonare. De asemenea, in salina sunt amenajate locuri de joaca, un teren de sport, o sala cu mese de biliard si un bufet.
Turistii mai pot admira statuile lui Decebal si Traian, sculptate in sare, de artistul Iustin Nastase. Intr-o alta sala se afla statuia lui Mihai Eminescu, in vreme ce, la intrarea in Salina, in subteran, exista inceputa si neterminata si statuia lui Mihai Viteazul. Pe peretele opus iesirii din lift in subteran exista si un simbol comunist: steaua alaturi de secera si ciocan. Se pare ca au ramas prea sus pe tavanul salinei pentru a le mai putea atinge cineva. In prezent este accesibila vizitatorilor doar mina Unirea. Mina Mihai este descisa doar pentru membrii cluburilor de aeromodelism si pentru concursurile de aeromodele: fiind lipsita de curenti de aer, este locul perfect pentru desfasurarea acestora.
www.slanic.ro


De aici am pornit mai departe, catre Conacul de la Floresti, despre care auzisem vorbindu-se atat.
In 1907, Grigore Cantacuzino, politician influent si bogat al vremii, fost prim-ministru, incepea construirea unui palat care trebuia sa fie copia Trianonului de la Versailles. Tendinta spre rafinament si viata fastuoasa ii adusese printului Cantacuzino porecla de Nabab, politicianul fiind in acelasi timp invidiat si admirat de catre contemporani. Si pentru ca unui nabab nu ii sta bine daca nu este si galant, Grigore Cantacuzino a hotarat sa construiasca un palat asemanator celui din Versailles, pe care sa-l daruiasca fiicei sale Alice Cantacuzino, careia poporenii din Floresti i-au spus simplu: Domnita. Finalizat in 1914, palatul a reprezentat o minune autohtona pentru acele timpuri. In palat, 365 de camere isi asteptau cuminti randul la locuit, intr-una din cele 365 de zile ale anului. Saloane de dans fastuoase, terenuri de golf si de echitatie, precum si o piscina imbogateau zestrea palatului. Domeniul Cantacuzinilor de la Floresti cuprindea aproape 200 de hectare si se intindea pana la Cap Rosu, un catun asezat aproape de dealurile care urca spre Campina.
Fastuos si rafinat, palatul Nababului si-a inceput existenta cu o mare provocare: Primul Razboi Mondial. Palatul a fost pradat de nemti, zic unii, altii afirma ca datorita acestora a fost oprit jaful. Celebrul general von Paulus a fost cucerit de frumusetea si rafinamentul constructiei pe care a considerat-o o copie perfecta a palatului de la Versailles. Daca datele din timpul Primului Razboi Mondial sunt confuze, cele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt categorice: la sfarsitul razboiului, Armata Rosie a devastat fara mila palatul.
Dupa plecarea rusilor, a urmat cel de-al doilea jaf pus in practica de populatia din zona. Localnicii au furat tot ce s-a putut fura. Caramizile din pereti, fierul din constructie, piatra scumpa, acoperisul, ferestrele, usile, covoarele si mobila. Distrugerile si furtul au fost o stare de spirit a acelor ani, iar autoritatile slabe si politizate nu au reactionat. Dimpotriva, au contribuit la jaf si distrugere. Guvernul Petru Groza a cazat, se spune, in palat o mare satra de tigani. Dincolo de adevar si fabulatie un lucru este sigur: la sfarsitul deceniului cinci din secolul trecut, palatul s-a transformat intr-o imensa latrina. In anii care au urmat, s-a luat hotararea ca aici sa functioneze sediul CAP-ului din comuna. Infrigurati si cu cizmele pline de noroi, tractoristii care veneau din camp intrau in saloanele de dans sa bea un ceai cald si injurau vartos: "Ai dracu' boieri! Ce bine traiau! Au supt atatia ani sangele poporului!" Conceptia aceasta despre conac nu s-a schimbat nici astazi: in vreme ce faceam fotografii, am fost intrebata de un localnic pentru ce facem poze. Cand i-am spus ca suntem un grup de fotografi veniti in excursie foto, a inceput sa se planga ca autoritatile nu darama conacul, ca nu-i bun de nimic si ca ar fi bine sa fie ras de pe fata pamantului.... Ce-as fi putut sa-i raspund, la o asa indarjire?!
La palat ajungi mergand pe o straduta ingusta, care te duce catre o poarta de intrare unde poarta nu mai exista. Niciun panou sau indicator nu semnaleaza prezenta in zona a palatului. Coloanele albe si zvelte tasnesc spre cer, amintind de o glorie trecuta. Pe un perete inca neprabusit, cineva a scris stangaci: "Pericol de prabusire."
Printesa Alice Cantacuzino, supranumita de poporeni Domnita, a plecat din palat cand au venit rusii: a venit fratele ei cu avionul si a luat-o. Domnita era o femeie apriga si frumoasa, care umbla toata ziua calare. Veneau la palat fel si fel de boieri de la Bucuresti si faceau petreceri cu lumini multe si cu muzica.
In 1960, dupa ce fusese sediu de CAP si cazarma militara, palatul a fost trecut sub obladuirea autoritatilor locale. Era inceputul unui nou dezastru. Au urmat aproape 30de ani de nepasare si dispret total, din cauza faptului ca din 1965 o inspiratie nefericita a autoritatilor a dus la construirea in parcul palatului a unui spital TBC. Spitalul s-a transformat de-a lungul anilor intr-o sperietoare pentru turisti si chiar pentru localnici. Unele surse medicale afirma ca bacilul TBC este in prezent infiltrat in tencuiala zidurilor si ca pamantul din parc ar trebui decopertat si inlocuit pentru a fi inlaturat temutul bacil. In 1982, planurile lui Ceausescu de refacere a palatului s-au naruit tot din cauza Spitalului TBC.
La distrugerea palatului au contribuit si desele filmari efectuate in incinta lui pentru realizarea unor productii cinema¬tografice grandioase, in perioada ante-decembrista. Filmarile facute sub obladuirea regizorului Sergiu Nicolaescu au contribuit la degradarea palatului. Se pare ca vechiul conac este inconjurat de ghinion: fiecare perioada istorica in care s-a incapatanat sa nu se prabuseasca a insemnat pentru el apropierea sfarsitului. Poate, totusi, ceva se va schimba, daca tot mai multi afla despre o astfel de bijuterie!
http://www.ziua.ro

De aici am ajuns apoi in Campina, la Castelul Iulia Hasdeu. Era a doua ora acand il vizitam. Personal admir mult mai mult exteriorul decat interiorul acestuia. Este ceva ce nu imi place in camerele si odaile sale; desi n-as putea spune ce...

Viata Iuliei Hasdeu a fost, inca din primii ani, una extraordinara. La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara. Tot din aceasta perioada dateaza si scrierile literare de inceput ale Iuliei. La 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia “Pian si Canto”. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa (se pare ca Bogdan Petriceicu Hasdeu si sotia sa nu s-au inteles intotdeauna, si de aici a venit decizia separarii). Despartiti de distanta, B.P. Hasdeu si fiica sa vor fi aproape unul de celalalt prin intermediul scrisorilor. Tatal isi indeamna fiica sa studieze asiduu si, ramas in tara, depune eforturi extraordinare pentru a-i asigura conditiile de studiu. In 1886, Iulia se inscrie la Facultatea de Litere a Universitatii Sorbona din Paris. Isi stabileste chiar si tema lucrarii de doctorat, pe care planuia sa o sustina la varsta de 20 de ani, si anume "Filosofia populara in tara noastra".
Curand un destin necrutator avea sa il desparta pe B.P. Hasdeu de fiica sa: la inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de cele dintai semne ale unei necrutatoare boli, ftizia. Suparat, carturarul va incepe o goana nebuna in sudul Frantei, in Italia si in Elvetia, ducandu-si fiica la aer curat, pentru a o salva. Toate incercarile sale sunt zadarnice. In vara anului 1888, Hasdeu isi aduce fiica bolnava inapoi in tara. Dupa o scurta perioada in care i-a vizitat pe toti doctorii Capitalei, Iulia Hasdeu este dusa la Manastirea Agapia. In luna august a aceluiasi an, nefericitul tata isi aduce copila acasa, ultimele sperante ale acestuia indreptandu-se catre divinitate, dupa cum nota el insusi. "Se milostiveste, oare, Dumnezeu? Ce este fara putinta la Atot Creatorul? Fie si o minune." Dar minunea pe care o astepta Hasdeu nu soseste, iar pe 29 septembrie 1889, in varsta de abia de 19 ani, Iulia se stinge din viata.
Dupa despartirea prematura de preaiubita sa fiica, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o singura directie: spiritismul. Hasdeu incearca zi de zi sa dialogheze cu fiica sa din lumea umbrelor. Si intr-o zi, Iulia ii raspunde: "Sunt bucurosa. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui sa-ti ajunga." Din acea zi, destinul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu avea sa strabata doar o exclusiva si stranie cale. De acum inainte, intreaga sa energie va fi canalizata de ideea ca spiritul Iuliei traieste. Un original pas in aceasta directie este cavoul pe care i-l construieste la cimitirul Belu. Iata o descriere uimitoare a lui, facuta in 1939: "Si totusi, iat-o! Iulia Hasdeu e intre noi. Pamantul i-a pastrat trupul imaculat si dupa moarte. Nici un vierme n-a profanat crinul. Prin geamul vrajit din mausoleu, prin care Hasdeu isi vedea zilnic copila imbalsamata, stand acolo ceasuri intregi, la biroul ei, cu relicvele ei scumpe si convorbind cu ea intr-o limba inteleasa numai de dansul, Iulia Hasdeu se vede astazi asa cum a fost acum cincizeci de ani. Sta acolo in sarcofagul ei alb, cu acoperis de cristal, in haina alba, cu chipul alb, pergamentat." (C. Manolache - Scanteietoarea viata a Iuliei Hasdeu).
Ani buni dupa moartea Iuliei, cei doi, tatal si fiica, se vor intalni regulat in castelul de la Campina, in timpul sedintelor de spiritism. De altfel, chiar si acest castel construit de Hasdeu, gandit ca un templu inchinat fiicei sale, a fost inaltat intocmai dupa planurile transmise de Iulia din lumea de dincolo. O insemnare a carturarului pe un manuscris spiritist, scrisa cu cerneala neagra si pastrata nealterata peste timp, sta marturie a acestui fapt: "Acest castel s"a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Hasdeu prin medium B.P. Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, constructiunea de N. Angelescu".
"In 1893, la invitatia doctorului C.I. Istrati, familia Hasdeu ii face acestuia o vizita la resedinta lor de vara de la Campina, spune Jenica Tabacu. Clima blanda si atmosfera pitoreasca a oraselului de pe Valea Prahovei reusesc sa-l cucereasca pe B.P. Hasdeu intr-o asemenea masura incat va decide sa cumpere un teren si sa construiasca acolo castelul." Este un castel si un templu totodata”, ii spunea Hasdeu lui Caragiale, care a venit sa-l viziteze. Tot ce se afla in castel era un simbol in sine si avea un rol aparte in cadrul unei simbolistici generale mai complexe. Asa cum nota si Caragiale dupa vizita sa la Campina, castelul este orientat catre est, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. "Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu", isi amintea I.L Caragiale. "Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului."
Dupa construirea castelului, B.P. Hasdeu isi paraseste casa din Bucuresti si se stabileste la Campina, petrecandu-si marea majoritate a timpului incercand sa comunice cu Iulia. Dupa ce Academia Romana il anuntase pe Hasdeu ca renunta la intentia de a edita dictionarul Etymologicum Magnum Romaniae, gigantica sa opera de o viata, Bogdan Petriceicu Hasdeu se retrage la castelul din Campina. Parasit de toti, poate si dintr-o insingurare voita, va sta aici pana la moarte, in lungi convorbiri cu spiritul fiicei sale. De altfel, savantul afirma ca spiritul fiicei sale l-ar fi ajutat sa ia legatura si cu alte spirite, cum ar fi cel al fratelui sau, Nicolae, sau chiar cu acela al tatalui sau. Mai mult decat atat, B.P. Hasdeu explica in prologul cartii sale despre spiritism, "Sic cogito", ca aceasta lucrare i-a fost dictata chiar de catre fiica sa, dupa moartea acesteia, in urma contactului cu spiritul ei. Ipostaza de medium il epuizeaza pe marele carturar, el fiind nevoit sa continue convorbirea cu fiica sa prin intermediul altor persoane recunoscute a avea calitati de medium. Astfel, sedintele de spiritism ale lui Hasdeu gasesc adepti, mai ales printre intelectualii vremii. Chiar pictorul Nicolae Grigorescu, care a locuit in ultimii ani ai vietii destul de aproape de castel, participa la sedinte. In cadrul lor se fac fotografii inedited, in incercarea de a surprinde si imortaliza misterul: o izbanda o reprezinta imaginea bunicului lui Hasdeu, Tadeu Hasdeu, fotografiat pe o placa sensibila, "Lumiere 6684". In incinta castelului exista, de altfel, o camera speciala pentru sedintele de spiritism ale lui Hasdeu; cateva obiecte originale, un vas oriental de bronz, trei scaune de forma triunghiulara din fier si placi de marmura, ce s-au aflat initial in Bucuresti la mormantul Iuliei, incearca sa refaca atmosfera initiala din aceasta camera. Ca o marturie peste ani, cateva dintre manuscrisele spiritiste ale lui Hasdeu, dictate chiar de Iulia, prin intermediul unor persoane medium, sunt asezate acum in camera de spiritism. Manuscrisele spiritiste ale lui Hasdeu au vazut lumina tiparului prin grija a doi oameni pasionati, Mircea Colosenco si Jenica Tabacu, in volumul "Protocoalele sedintelor de spiritism", dovada a preocuparilor bizare din ultimii ani ai vietii marelui savant B.P. Hasdeu. Participantii, datele, practicile, confirmarile sedintelor de spiritism din aceasta odaita se regasesc in notele lui Hasdeu.

Sedus de personalitatea fiicei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, un ziarist ardelean, Teodor Olimpiu Albini, a avut ideea de a merge la Campina, pentru a culege folclor oral legat de castelul inaltat de Hasdeu. Iata cateva spicuiri din "sondajele" sale, preluate peste o jumatate de secol in revista Cosanzeana, de la Brasov.
"Noaptea, dincolo de portile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cantand la pian. Se mai aud strigatele de Bravo! si aplauzele batranului Hasdeu (la moartea Iuliei avea doar 50 de ani!). Uneori, pianul canta si ziua."
"Nimeni nu calca prin fata castelului. Oamenii trec pe partea cealalta a strazii si se inchina, speriati ca de dracul. Cei aflati prin vecinatate au cerut primariei ca Hasdeu sa fie fortat sa se mute si imobilul stafiilor sa fie daramat."
"Ne-am suit in arbust si am stat ascunsi toata noaptea. N-am vazut cand a intrat stafia in cladire, dara la cantatul cocosilor, d-soara Iulia a iesit pe terasa din stanga. Era imbracata in rochie alba, avea flori de margarete in brate si parul prins in coc cu o stea. A doua zi dimineata, cateva fire de margarete au fost gasite de maturatorul de strada langa gardul castelului. Era in septembrie, margaretele disparusera demult. Si dl. vardist spune ca este adevarat."
"Cand vin domnii aia sa faca spiritism cu dl. Hasdeu, lampile din casa se sting. Ieri seara, mama a aprins lampa de patru ori."
"Daca cineva trece prin fata castelului si vrea sa injure, nu poate. Limba i se face de clei."
"Uneori, noaptea, batranul urla ca lupul. Iese la geam, descheiat la camasa de noapte, cu ochii rosii ca rugul si striga ce stiu, o vorbire de vrajitor..." (Probabil: "Viens, ma fille, papaliga (asa ii spunea Iulia tatalui ei) t'attend!" - in traducere: "Vino, fiica mea, tatal tau te asteapta!"
Ce s-a mai pastrat azi din castelul de odinioara? Supus unui "lifting" destul de strident pe alocuri, castelul traieste mai ales prin magia enigmelor pe care le poarta de un secol. O usa masiva, glisanta, da in cea mai mare incapere, unica de forma circulara, sala de lectura. In centrul ei, ca un fel de axis mundi, se afla inca statuia lui Iisus in marime naturala. Este imposibil ca, pasind in incapere, privirea sa nu iti fie atrasa de aceasta statuie, si privind-o, iti dai seama ca ochii lui Iisus te vegheaza. La picioarele sale sunt cununa de spini si piroanele.
Din sala de lectura se adancesc in zid trei incaperi inguste: doua biblioteci si un salon de muzica, in care pianina Schiedmayer, care a apartinut Iuliei, supravietuieste amutita. Deasupra ei este o reprezentare a arborelui genealogic al familiei Hasdeu: intemeietorul este Voda Stefan Petriceicu, alungat din Polonia de tatari, apoi, o veriga importanta este Tadeu Petriceicu, strabunicul Iuliei, cel care avea sa se intoarca din bejanie la mosia familiei de langa Hotin. Aici, in satul Cristinesti, se va intoarce intaiul sau nascut, Alexandru, dupa ce studiase in strainatate dreptul, stiintele naturii si literele. Fiul sau, nascut in 1838, la 16 februarie, a fost Tadeu Petriceicu - alias Bogdan Petriceicu Hasdeu. A patra generatie a acestei familii speciale a fost Iulia.
Castelul de la Campina, in ciuda asocierii lui cu o activitate desfasurata in obscuritate, cu o recuzita specifica, are multa lumina. Toate incaperile, exceptand camera de spiritism, au luminator, iar obloanele de metal ale ferestrelor au oglinzi in exterior. Probabil ca ele captau mai bine lumina si, totodata, in bataia razelor de soare, ofereau o stralucire aparte, vizibila de la distanta.
In castelul - muzeu pot fi vazute astazi biroul lui Hasdeu, unde se afla si masa de corespondenta a Iuliei, adusa de la Paris. Se patrunde apoi in dormitorul lui Hasdeu, incapere zugravita cu cale - floarea preferata a Iuliei. Ochii se opresc pe un tablou al Iuliei Hasdeu in ziua mortii - o copie dupa originalul in ulei al profesorului ei de pictura de la Paris, D. Maillart. Revenind in birou, nu se poate sa nu fii intrigat de prezenta unei gauri in perete: pe acolo patrundea in castel, din camera de spiritism, duhul Iuliei.
In camera de spiritism, cateva obiecte originale incearca sa refaca atmosfera initiala, incarcata de mister. O masuta de spiritism, cu incrustatii de sidef, trei scaune de forma triunghiulara (din fier si placi de marmura), un vas oriental din bronz, cu animale fantastice. Pe buza vasului se afla un fel de coroana de acelasi diametru, cu un dragon in relief. Cele trei trepiede amintesc de scaunele oraculare din antichitate, inchinate spiritelor; prin numarul 3, trepiedul reprezinta imaginea focului si a cerului; ele au la mijloc, tot in triunghi, numele Hasdeu, lasand ca baza cele trei litere, DEU, amintind de Deus - Dumnezeu. Literele sunt frante, alcatuite din cate trei linii fiecare, astfel ca numele devine dificil de citit. De ce triunghiulare? Pentru ca 3 e numar mistic, e temeiul, el "exprima o ordine intelectuala si spirituala, intru Dumnezeu, in cosmos sau in om" (Dictionar de simboluri). Si aici, ca si in celelalte incaperi, atarna din plafon o lampa de fier in cruce, care odinioara avea, nu intamplator, si margele de chihlimbar. "Chihlimbarul reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de energia cosmica, sufletul individual de sufletul universal. El simbolizeaza atractia solara, spirituala si divina."
Desi atmosfera din jurul Castelului mi s-a parut intotdeauna sumbra si trista, cred ca l-as revedea oricand cu placere. Iar o plimbare la Campina mai poate avea si alte surprize, cum ar fi Casa Memoriala Nicolae Grigorescu, in care pot fi admirate tablouri originale ale artistului, alaturi de obiecte si mobilier ce au apartinut acestuia. Eu una recunosc: imi doresc foarte mult sa mai vad inca o data tabloul pictat de Grigorescu si intitulat Ghiocel: un bou alb, cu privirea blanda. Boul Ghiocel a existat in realitate: "Grigorescu şi-a cumpărat un viţel alb pe care l-a botezat Ghiocel şi pe care îl folosea ca model. Se spune că era atât de blând, încât venea singur în faţa pictorului şi stătea să-i pozeze. Grigorescu era oricum considerat excentric, în primul rând pentru că picta aici, în această zonă şi nu mergea la munca câmpului, în al doilea rând pentru că avea un bou pe care nu-l punea la munci", spune Liliana Marin, muzeograf. Si de boul Ghiocel mi-am amintit acum, dar si asta-toamna, cand, mergand pe drumurile Buzaului, am vazut cele mai multe care cu boi din viata mea: am oprit masina, am facut cateva fotografii boilor...pe unul dintre ei chemandu-l Bujor. Adevarul e ca sunt niste animale pe cat de mari, pe atat de blande si de supuse...poarta poveri grele si merita nume e flori...



Diverse

Cred ca suntem gurmanzi, noi doi; adica nu ne place sa mancam mult, dar ne place sa mancam bine. Si variat. Si specific locului prin care calatorim.
Eu una ma dau in vant dupa mirodenii si arome (din cele naturale, nu sintetice, desigur). Inca n-am renuntat la ideea de a face un curs de bucatar(easa), insa deocamdata, din lipsa de timp si finante, ma limitez la "Travel Chanel", carti si reviste de bucate. Asa ca aseara, cum mi-a picat in mana "Jurnal de bucatarie", suplimentul la "Jurnalul National" l-am luat sa-l frunzaresc. Primul articol pe care l-am citit a fost un fragment din cartea "Tainele Inimei" scrisa de Mihail Kogalniceanu. Nu mi-a venit sa cred! Atat de mult umor, atat de pretioase informatii...Asa ca am cautat-o pe net si am gasit un fragment muuult mai mare din respectiva carte, fragment pe care il redau mai jos pentru ca e prea pretios ca sa nu-l am in acest jurnal de calatorii on-line! Intre timp am inceput sa caut si cartea pe net sa o pot cumpara, dar probabil va trebui sa strabat si anticariatele din Bucuresti...

Mihail Kogalniceanu, "Tainele inimei"...lectura placuta (ca fragmentul de mai jos nu este doar despre mancare) si savuroasa! Este de mare actualitate!!!!

Toate oraşele care au ambiţie de a se numi capitalia unei ţări mari sau mici, fie imperiu, regat sau chiar principat, au câte o primblare favorită; aceasta este locul plăcut unde se adună gloata de bogaţi sau de acei care vroiesc a fi crezuţi de bogaţi, de târâie-brâu, de curiozi, de alegători după havadişuri (puriştii limbii noastre binevoiască a-mi ierta această expresie barbară), de femei a la mode, de lorete, de oameni de lume, de tineri anglomani, dandis şi gentlemeni, riders, de lei şi paralei, şi în sfârşit acea gloată care prin o generală convenţie (iertaţi-mi că nu zic convenciune) se numeşte obicinuit societate aleasă, când de multe ori ea este foarte amestecată. Aşa Parisul are Câmpii Elisei şi Redul de Bolonia, Viena are Praterul, Berlinul Tier-Garten, Madritul El-Prado şi Atocia. Prin urmare şi Iaşii, ca o capitalie, trebuie şi ea să aibă o primblare pentru societatea aleasă a sa. Această primblare este Copoul, care se deosebeşte de toate primblările din lume. În adevăr, Câmpii Elisei merită de a fi primblare prin frumoasa perspectivă ce într-un capăt se începe cu Palatul şi Grădina Tuileriilor, trece prin piaţa măreaţă a Concordiei, cu obeliscul de Luxor, şi, între măreţe alei de copaci, se sfârşeşte cu Arcul de triumf al Stelei, ridicat de Napoleon celebrităţilor imperiului. Praterul şi Tier-Garten au un alt feliu de podoabă: frumoasele lor alei de castani şi fagi umbroşi îţi arată în mijlocul unor populoase oraşe codrii druizilor, şi mulţimea de cerbi, ce în tot minutul trec în dreapta şi în stânga, îţi sporesc iluzia, crezând că în tot minutul să zăreşti vreun poet bătrân sau vreo fecioară profită a vechilor germani, dacă caleşcele strălucite, pline de femei elegante, nu ţi-ar arăta că eşti în secolul al nouăsprezece. El-Prado a Madridului merită asemene a se numi una din cele mai frumoase primblări a Europei. Când duminica, pe o frumoasă dupăamiază, ieşi pe la şapte ceasuri, şi de la fântâna Cibelii pân' la statua lui Neptun, între patru alei de copaci seculari, vezi tot pe acel loc înconjurat de grile de fier şi numit salon, vezi, zic, frumoasele madrilence cu părul negru ca penele corbului, cu ochii scânteietori ca doi cărbuni aprinşi, îvălite în mantele negre, care le fac încă mai pătrunzătoare ochirile, cu talia clătinată ca o trestie bătută de zefir, cu picioruţele de copil, şi deasupra capului au un cer albastru ca al Napolii, atunce înţelegi că Prado trebuie să fie un loc minunat şi că un spaniol şi-ar vinde mantaua şi un străin ciubotele mai bine de a lipsi la ora primblării. La Copoul nostru însă nu găseşti nimic de aceste; a sa frumuseţe este lipsa de toate frumuseţile, şi tocmai aceasta face că Copoul este o primblare singură şi unică în felul său între toate primblările, de la Câmpiile Elisee ale Parisului pân' la grădina Kisseleff din Bucureşti. Poetul care a cântat:

Frunză verde de bostan,
Pe dealul Copoului
Rău mă dor călcâile!
a înţeles foarte bine frumuseţea primblării Iaşilor. În adevăr, închipuieşte-ţi spinarea lată ca un şes al unui deal gol, această spinare păscută de bivolii boierilor, vacile jidovilor, caii slujitorilor agiei şi măgarii băieşilor, mărginită de o parte cu valea Cârligului, de cealaltă cu valea de către Păcurari, având în dosu-i, ca hotar, bariera Copoului şi stâlpii risipiţi ai grădinii publice, şi înainte-ţi redul în fund ca corp de armie, şi, ca aripi, viile domniei Regensburg şi alte acum plantate — iată Copoul, iată primblarea favorită a concetăţenilor noştri, adică un loc întins, primăvara verde, vara galben, toamna negru de glod şi numai iarna mai curat, adică alb, fără nici un copac, fără o şosea cât de rea, având ca singură varietate grămezile de gunoi, ce cotiugele boiereşti aruncă în toată ziua. Cititorii mei binevoiască a-mi ierta această digresis: trebuie însă ca să păstrez viitorimii descrierea primblării iaşenilor în anul 1849, pentru că aud că părintele Treierarhitul are de gând să schimbe Copoul într-un oraş, menit de a da tifla Iaşilor vechi. Prin urmare Copoul cum este acum în curând nu va mai fi, va trece şi se va uita, ca cedrul Libanului, ca floarea câmpului, sau, dacă vroiţi comparaţii mai puţin biblice, ca fostul club [al ] vânătorilor, sau ca Societatea istorico-naturală. Mai aud încă şi alta. Se zice că Departamentul Lucrărilor Publice s-ar pregăti să facă pozna de a planta la Copou o primblare cu alee de copaci după pilda Câmpiilor Elisee şi a Praterului. De aceea, iubiţilor mei cititori, dacă mai vroiţi a mai apuca Copoul cum este descris aice, grăbiţi-vă de a vă arvoni de pe acum droşce ca să-l puteţi vedea încă în astă primăvară, căci la toamnă nu ştiu dacă-l veţi mai afla în haina sa goală, de astăzi.

La această frumoasă primblare, precum este încă pe faţa pământului în minutul ce v-o descriu, înalta aristocraţie a Moldovei, boieri de baştină veche sau nouă, voinicii noştri ofiţeri, damele noastre cele mai elegante, cuconaşii instanţiilor administrative, judecătoreşti şi bisericeşti, măicuţele în concedie, tinerii alumniei ai Academiei, câţi se mai află, floarea patriei rămasă de douăzeci de ani tot floare, loretele logofătului A., a vornicului V., a postelnicului S. şi a comisului D., clasă de dame neapărată într-un oraş civilizat, clasa care, slavă libertăţii de importaţie, din zi în zi se măreşte, parte din Paris, parte şi din Colomea — toate aceste stări a mult treptăluitei noastre societăţi au obicei de a ieşi de la patru sau cinci ceasuri dup-amiază în lungi şiruri de carete de Viena, moda 1849, de butce din vremea lui Ipsilant, de droşce lipoveneşti, de daradaice de la Rădăuţi; trec pe uliţa mare, înghiţind nouri de colb şi ajungând la bariera oraşului, aruncând o ochire asupra obeliscului grădinii publice, ies la Copou. Unii atunce, cei mai puţini, se coboară, călcând iarba roasă de vite şi ciolanele cailor morţi ai poştei; alţii preferă a petrece vremea în trăsură, picior peste picior, lăsând alte dobitoace să facă mişcare pentru dânşii. Aceasta este vremea să facem observaţiile noastre. Domnul A. se uită la doamna V.; viteazul ofiţer S., gloria miliţiei şi groaza civililor, aleargă în droşca lui Ivanuşca după loreta domnului G.; cuconiţa E. ia sama că echipajul ei nu este aşa de frumos ca balonul dnei F. şi mai că-i pare rău că soarta n-a menit-o să trăiască din spatele clerului şi din colivele mitropoliei. Primblarea şi observaţiile ţin până când înnoptează, până când tunul (zic tunul pentru că scena se petrece la 1844, când artileria naţională nu putea zice încă tunuri) colibelor milităreşti, numite lagăr, face bum-bum. Atunce toate trăsurile, baloanele, butcele, caretele, brişcele, droşcele, daradaicele şi tilbiuriul dlui..., în două şiruri, intră în oraş şi, trecând prin uliţa mare, alfa şi omega a Iaşilor, ca prin o lungă arteră, se răspândesc în dreapta şi în stânga, intrând în uliţele lăturaşe. Acei însă care vroiesc a povesti ce ştiu şi a afla ce nu ştiu, care doresc a auzi încă un dulce cuvânt din guriţa iubitei, se adună la confetăria dlui Felix Barla. Dar poate nu ştiţi ce este confetăria dlui Felix şi se poate încă să nu ştiţi şi cine este însuşi domnul Felix Barla, deşi aceasta ar fi greu de crezut din partea unui moldovan, dacă ai cinste a te număra în această naţie. Omul, începând de la strămoşul Adam, purure a voit a şti ce nu ştie şi, deşi eu nu sunt în stare ca să vă fac să gustaţi din pomul ştiinţei, care nu se află decât în grădina raiului, unde nici d-voastră, nici eu nu cred că vom întra prea lesne, totuşi sunt în stare a vă da novelele cele mai pozitive şi mai complete asupra confetăriei şi persoanei dlui Felix Barla. Iaşii, cu toate atributele şi pretenţiile sale de capitalie, n-a putut încă introduce obiceiul cafelelor. În Paris sunt: Le Café de Paris, Le Café Cardinal, Le Café Foy; în Viena este cafeul Dam, şi pentru români Le Café Grec; în Berlin, Josty, Fuchs şi Stehely; în Madrid El Café Suizo. În aceste cafele, sara se adună mai toţi locuitorii ce n-au altă petrecere pentru acele ore; ei iau ceva, altă dată nimică, spun, râd, vorbesc moral şi, mai multe dăţi nemoral, politică, când nu-i stare de asedie, literatură, anecdote; jurnalele mai ales fac materia conversaţiei (cât pe ce eram să zic conversăciunii), care se prelungeşte până când, după legi, stăpânul este silit să stingă gazul şi să înceapă a închide obloanele şi uşile, şi atunce încă mulţi ies cu mare greu şi după întreite îndemnări. Atunce fieştecare îşi ia pălăria şi, poftindu-şi noapte bună, se duce la casa sa şi câteodată la casa altuia. În Iaşi cafelele, botezate sub numele dispreţuitor de cafenele, nu sunt vizitate decât de canalie, adică de negustori, de vătaji, de câţiva scriitori, de tot ce, în sfârşit, nu se numără între rangurile aristocratice sau care au pretenţie de aristocratice. Grecii singuri au făcut o cafe pentru evgheniştii lor. Lipsa cafelelor se îndeplineşte iarna prin restaurantul francezului Nodet, fecior lui Jean Nodet din Cvartirul Latin din Paris, care a venit să hrănească cu biftecuri în Iaşi pe acei pe care tatăl i-a hrănit cu omlete în Paris. Vara, lipsa se înlocuieşte prin cofeterii, în care societatea aleasă de ambe sexele obicinuieşte de a veni, după primblarea Copoului, să ieie îngheţată, ţiindu-se cei mai mulţi în trăsurile lor dinaintea dughenei, oprind comunicaţia oraşului întreg, şi alţii, între care şi unele din damele cele mai civilizate, adică mai leoaice, după moda Parisului şi a Vienei, se coboară în cofetărie. Cea mai vizitată cofetărie este acea din uliţa mare, în preajma uliţei ce duce la palatul domnului Sturdza; în această cofetărie adeseori societatea este aşa de numeroasă, că gustătorii nu-şi pot apropie linguriţa cu îngheţată de la farfurie la gură, şi scaunele se caută cu nu mai puţină râvnă decât posturile statului; lungi şiruri de trăsuri stau dinainte; şi nu este rar de a vedea un ministru sau o damă de sferă înaltă ocupând locul unde cu câteva minute mai înainte şezuse un simplu şef de masă, un laureat al Academiei, un actor românesc, preoteasa cutare, ori băcăliţa cutăruia. Această cofetărie sau cel puţin localul ei, în minutul când vă scriu, nu mai este.

Dl Felix îşi aşază acum magazinul de bomboane într-o casă frumoasă, zidită de curând de d-lui, tot pe uliţa mare, ceva mai la vale, cu antrelele mari şi cu ferestre largi. Lăuntrul are să fie împodobit cu stâlpuri poleiţi, cu oglinzi mari, cu bufeturi de mahon sculptate, cu mobile de catefe, încât Iaşii nu va mai avea nimică de pizmuit luxului cofetăriilor Parisului şi a Vienei, oraşele ce-i stau zi şi noapte în ochi. La anul 1844, însă, când se petrecea istoria ce am a vă desfăşura, cofetăria dlui Felix era cu totul altfel, şi încă astăzi acei ce se vor grăbi vor putea-o vedea, de nu întreagă, dar măcar în ruinele sale; grăbească-se însă, căci publicaţia în contra baracelor îi ameninţă pieire la viitoarea primăvară. Magazinul era alcătuit de o singură cameră tăiată în două prin un bufet, în dosul căruia erau dulapuri de lemn boit negru şi pline cu gavanoase de sticlă cu cofeturi, lise, fructuri condite, zaharicale şi caramele. Intrând, vedeai în dreapta două-trei mese proaste, cu scaune şi laviţe şi mai proaste; în stânga aveai o uşă cu geamuri, ce ducea la o altă aşezare industrială a domnului Felix: pentru că dl Felix, ca mulţi bărbaţi de stat ai noştri, nu se mulţumeşte cu o singură profesie, iubeşte a cumula, şi pe lângă cofetar este încă şi... marşandă de mode. De-a lungul magazinelor de bomboane şi de mode se întindea un fel de balcon, soi de târnaţ, în care muşteriii puteau lua îngheţată şi totodată a arunca ochiri prea puţin îngheţate la aprinzătoarele modiste, ce se vedeau prin geamuri lucrând la capele şi bonete. Aşa dl Felix avea totodată marfă de răcorit stomacul şi de aprins inimile: îngheţată şi modiste. Dar, bine, până acum noi ştim că dl Felix este precupeţ de zaharicale şi de mode; nu ne-ai spus însă nimic despre celelalte ale lui? Şi încă mai puţin despre istorie? — Răbdare, răbdare, cititorilor, chiar lui Dumnezeu i-au trebuit şase zile ca să facă lumea. Daţi-mi, dar, şi mie măcar şase ore, ca să vă spun această adevărată istorie. Domnul Felix Barla este piemontez, supus prin urmare a spadei Italiei; are meritul să fie cel mai vechi cofetar din Iaşi, decanul îngheţatelor şi părintele lisei. El a avut privilegiul să îndulcească balurile şi mesele celor de pe urmă domni fanarioţi; el a introdus în Moldova biscotele, lisele, pastilele, dragelele, pralinele, marţipanele, caramelele, orjatele, limonadele şi îngheţatele; pentru că înainte de el părinţii noştri nu cunoşteau decât curmale, nohot, smochine, coarne de mare, alune; singurele zaharicale erau pe atunce ceva confete boite pe migdale şi sâmburi de zarzăre, ce se vindeau la Panaiti Butcariu de pe Podul Vechi. În loc de îngheţate, orjate, limonade se întrebuinţau sorbetele turceşti şi braha moldovenească; în loc de lisă, gugoaşele, în loc de marţepan, simiţii, în loc de torte, plăcintele cu carne sau cu brânză şi în loc de pâine de Spania, covrigii... trei la para. Domnul Felix a introdus, în sfârşit, în Moldova toată literatura zahărului. Judecaţi, dar, din ce barbarie ne-a scos dl Felix Barla, el care a dat confeturi maicelor noastre, femeilor noastre şi acum dă şi copiilor noştri. Cu toate aceste iaşenii îi sunt prea puţin recunoscători; el le-a îndulcit viaţa şi ei se silesc a i-o amărî în tot felul. Cine, în adevăr, nu figurează în catalogul domnului Felix şi cine îi plăteşte la vreme? Chiar eu, care mă ocup cu biografia sa, vă mărturisesc că îi sunt dator şi că eu nu ştiu când îi voi putea plăti. În zadar bietul om se mânie, se roşeşte, numeşte pe datornici gogomani; născuţii de la Gogomăneşti fac urechea surdă, mănâncă la confeturi şi îngheţată pe datorie şi plătesc când n-au alta ce face. Dar aceasta nu este nimică pe lângă pacostea ce poliţia a făcut domnului Felix în anul 1844, în urma grozavului foc ce a prefăcut în cenuşă a patra parte din Iaşi. După catastrofă, viind în gând minicipalităţii să fie prudentă, ea s-a hotărât a oborî toate acoperămintele de şindilă. Domnul Felix a căzut jertfa acestei măsuri; confetăria şi magazinul de mode s-au trezit într-o zi fără acoperământ şi expuse unei grozave ploi, ce se vede că se unise cu poliţia spre a-i face disperaţia mai mare. Atunce să fi văzut acadelele şi cordelele şi boneturile, budincele şi blondele sale în ce stare ajunseră; făcea un vinograd babilonic ce nu se putea vinde nici ca obiect de mâncare, nici ca obiect de modă. De atunce domnul Felix s-a hotărât a-şi face casă cu două rânduri, cu acoperământ de fier şi cu magazii cu bolte. Prin aceasta, confetele şi modele d-sale au câştigat siguranţa că nu vor mai face cunoştinţă cu ploaia, şi uliţa mare a dobândit o frumoasă casă mai mult. Acesta este domnul Felix, roşu la faţă, cu părul cărunt, scurt, şi bun ca toţi oamenii de lume, cu tot tonul său răstit şi cu tot catalogul de datornici. Locul şi proprietarul confetăriei fiind descrişi, daţi-mi voie a începe acum şi istoria. Într-o seară de toamnă a anului 1844, împrejurul unei mese ce era în faţa uşii despre uliţa mare, şedeau cinci tineri, care înfăţoşau adunarea cea mai eterogenă ce-şi poate cineva închipui, prin poziţia, figura şi caracterul lor. Cei dintâi trei erau un avocat ce-şi făcuse studiile la facultatea dritului de Paris, numit N. Măcărescu, băiat bun, prieten nefăţarnic, lipit îndatoririlor sale, urmând un drum sigur şi hotărât de la întoarcerea sa în ţară, cu mai mult spirit decât mulţi care se socoteau mai înţelepţi decât dânsul, iubind a fi epigramatic, însă pururea cu gust şi cu măsură. Al doilea, un văr al lui, studiant de umanităţi în Paris, care însă, în loc de a-şi face studiile în cărţi pulberoase, preferase a le face asupra celei mai frumoase jumătăţi a neamului omenesc. Pentru aceea tatăl său, vrednic boier moldovan, rechemase pe fiul său din oraşul periciunii, cum îi plăcea să numească Parisul, şi, aducându-l în ţară, îl luă cu dânsul în ţinutul Fălciului, unde îi dădu moşia părintească spre căutare. Al treilea era fiul unui cinstit şi bun francez, vechi soldat al lui Napoleon, pe care întâmplările anului 1814, de la ţărmurile încântătoare ale Seinei, îl azvârliră pe malurile glodoase ale Bahluiului, şi unde, deschizând cel întâi institut francez, formă o generaţie întreagă, contribuind mai mult decât oricare altul a răspândi în Moldova limba, literatura şi ideile măreţei sale patrii. Astăzi soldatul împăratului-rege este bătrân, sărac, uitat, şi nimene nu-i întinde o mână de ajutor! Pensiile nu sunt pentru acest fel de oameni. Fiul său, născut în Iaşi, nu avea de francez decât numele. Băiat bun, supus de trup şi de suflet nedespărţitului său prieten N. Măcărescu, el era jertfa nevinovată şi răbdătoare a epigramelor, păcăliturilor şi şegilor ce protectorul său îi făcea asupra maniei ce avea de a spune în tot minutul proverbe, cimilituri şi paremii, şi asupra musteţilor sale de grenadir, ce făceau un contrast deşănţat şi curios cu talia sa mai puţin decât mijlocie.

Cele de pe urmă două persoane cer o explicaţie mai largă şi un examen mai mănunţuş, fiind menite a fi eroi principali în povestirea noastră.

Unul era un elegant, un dandi, un leu, cum îi vrea să-i zici, şi toate aceste în larga întindere a cuvântului. Era militar şi, prin urmare, cea mai mare mâhniciune a sa era că nu putea purta haine civile, spre a da drum gustului şi eleganţei sale. Portul său însă era de cea mai mare delicateţe; cea mai mică meteahnă nu se vedea în epoletele sale aduse de la Sankt-Petersburg, perspectiva Nevei, în eghiletele sale împletite în Paris, uliţa Rişelieu, în surtucul şi pantalonii săi tăiaţi de însăşi mâna lui Ortgies. Semăna în totul cu acele stampe colorate ce se alăturează pe lângă jurnalele de modă a Parisului şi care înfăţoşează uniforma nouă a ofiţerilor gvardiei naţionale. Era un tânăr ca de douăzeci şi şase de ani; faţa sa însă, deşi de un tip nobil şi frumos, era palidă şi vestejită de excesuri timpurii. Favoriţii săi şi musteţile sale răsucite erau toate drese cu o afectaţie de a-i da un aer de oştean bătrân. Purta o sabie turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Postura sa pretenţioasă şi studiată arăta în el dorinţa de a se deosebi de alţii. El se ţinea departe de masă, sprijinindu-se cu o mână de mănunchiul sabiei şi cu cealaltă din când în când purta la gură o linguriţă de îngheţată de portocale. O manta frumoasă, cenuşie-deschis, era aruncată cu neglijenţă pe dosul scaunului. Spre a completa această descripţie, vom zice că purta epolete de ştab-ofiţer şi un nişam turcesc la gât; dar atât titlul cât şi decoraţia le câştigase mai puţin prin activitatea şi meritul său decât prin protecţia unor dame de vârstă, deşi nu şi de purtare respectabilă. Acest elegant era colonelul Leşescu. Individul ce-i sta împotrivă era reversul medaliei. Zdravăn, roşu la faţă, cu o figură francă şi deschisă, el era în totul contrastul vărului său, dl colonel Leşescu. Precum acest de pe urmă prin afectaţia sa, aşa cel dintâi se deosebea prin naturaleţa sa în vorbă, port şi maniere, încât de toţi era numit un bun băiat în toată puterea cuvântului. Purta o pereche de pantaloni suri căzăceşti, o jiletcă de postav negru închisă până la gât, o basma roşie ca legătoare de gât şi un surtuc masliniu, lung mai jos de glezne, cu bumbi mari. În loc de pălărie avea o şapcă de postav negru cu cozoroc lat. Mâinile sale încă nu făcuseră cunoştinţă cu mănuşele. Domnul Stihescu era un proprietar din Basarabia, ţinutul Benderului, vestit prin mărimea harbujilor săi şi prin eroica apărare a lui Carl XII. El înţelegea mai mult în semănarea grâului şi vânzarea lui în portul Odesei decât în manierele europene. Trei luni trecuseră de când venise de peste Prut în capitalia Moldovei şi se zicea, în general, că el intrase în Iaşi, dar nu Iaşii în el, atâta de mult păstrase încă naivitatea provincială, pe care civilizaţii iaşeni o numesc prostie în acei ce nu sunt născuţi în încântătoarea capitalie şi legănaţi de prismele dohotite ale pavelelor dlui Barbero. Neînvăţat, nedeprins cu faşionul englezesc (fashion), de multe ori naiv, el era însă cinstit, îndatoritor, neputincios de a face vreo răutate sau vreo mârşăvie; toţi acei ce începuseră a-şi bate joc de dânsul sfârşiseră de a-l stima şi de a-l iubi. Aşa de ambii veri se putea zice că unul era moldovanul civilizat şi celălalt moldovanul necioplit, get-beget coada vacii. Spre a face un contrast mai mare, să zicem că, în vreme când vărul militar, deşi toamna era cam înaintată şi destul de rece, lua îngheţată, vărul basarabean bea un punş fierbinte dintr-un pahar uriaş. — Ce facem în astă-sară, Dimitrachi? întrebă avocatul pe tânărul studiant. — Eu mă duc la teatru.
— Dacă dau în astă-sară Cuconu Iorgu, vin şi eu cu voi, răspunse domnul Stihescu, iar dacă şi astăzi aveţi operă şvăbească sau comedie franţuzească, cale bună dumilorvoastre.

Şi zicând aceste cuvinte, sorbi a treia parte din paharul său, arzându-şi gura.

Toţi ceilalţi izbucniră de râs; el însă, nebăgând sama, întinse braţul pe lângă gâtul vărului său, zicându-i:

— Şi tu, cu gheaţa ta. Dracu să te ieie cu dânsa, când eu cu punşu ista de-abia mă pot încălzi.

Colonelul nu răspunse nimică, scuturându-se numai spre a se mântui de braţul vârtos ce-i strângea gâtul.

— Bunăoară ca şi cu masa lui, urmă benderliul. Închipuiţi-vă, fraţilor, că deunăzi ne-a poftit la prânz, şi ştiţi când am început a mânca? La şase după asfinţitul soarelui! Cu lumânările aprinse ca la nuntă, numai că mireasa nu-i era acasă. Auzit-aţi, boieri? Şi la masă ştiţi ce mi-a dat? În loc de un potroc bun de curcan, de un stufat de clapon, de o raţă cu curechi, de gâscă friptă, de nişte alivence cum mi le face vătăjiţa la moşie, mi-a trântit nişte blide cu bulion, bifteacă, fricăsă, volăvai şi alte multe chisăliţe, sta-ar în gâtul şvabilor ce le-au născocit. Da vinaţele? În loc să-mi deie nişte pelin amar ca fierea, de care au băut tată-meu şi bunu-meu, în loc de nişte Odobeşti vechi din vremea lui Muruz, de nişte Cotnar de care bea Ştefan vodă după ce bătea pe tătari şi pe căzaci, ştiţi ce mi-a vărsat în pahar? Vin de Borto, de Lăfăiet şi şampanie, ca când eu aş avea trebuinţă de doftorii şi burcuturi. Slavă Domnului, sunt, şi la trup şi la suflet, român verde şi vârtos.

Un râs omeric izbucni din gura tuturor, afară de colonelul nostru, care se mărgini a zice, mişcându-şi buzele:

— Ce ai, vere, astăzi? Socoteam că ai început a te dezvăţa de obiceele provinciei, care te fac aşa de...

— Domnul să mă farească! Niciodată nu m-oi hotărî să mănânc seara la aprinsul lumânărilor, să mă culc în faptul zilei şi să mă scol când oamenii se pun la masă, ca când Dumnezeu ne-a dat frumuseţile dimineţii, cântecul privighetorilor şi răsăritul sfântului soare, ca să nu le vedem niciodată. Ziua îi pentru a fi deşteptat şi noaptea pentru dormit. Dacă nu de la oameni, ia pildă de la dobitoace. Socoţi poate că şi în straie m-oi schimba? Pune-ţi pofta în cui. Niciodată nu m-oi dizgruma cu crevaturi (cravate), nu mi-oi plesni pielea în mănuşe de Brandmaier (Maier), nu mi-oi înfăşura trupul în paltoane sac, curat sac cu făină, şi nu mi-oi stropşi picioarele în pantaloni de golan (collants), cum îi numeşti tu. Nu, nu, asta-i treaba voastră, care vă prăpădiţi averile ca să aveţi odăi cu patiserii (tapisserie), daradaice mai jos decât uliţa şi ciocoi în coadă, cu epoleturi de ghenerari, şi în pungă tufă. Cât pentru mine, eu port şi voi purta nădragi largi, un strai îndemânatic, cald iarna şi răcoritor vara, şi ciubote ca să mă pot mişca. Prea mult încă am făcut că m-am hotărât să-mi las portul vechi, care l-au avut bunii şi străbunii mei, şi să mă îmbrac cu surtuc şi flustuc, jiletcă şi bernevici! Socoţi tu, poate, că cu straiele nouă ne-am făcut mai buni şi mai puternici? Vai de capul nostru, măi fraţilor! Nu credeţi însă, urmă domnul Stihescu, că urăsc tot ce este străin. Nu, că, chiar dacă sunt prost, nu sunt însă neghiob. Dar urăsc tot ce nu se cuvine ţării noastre, toate acele parascovenii şi bazaconii pe care voi le luaţi de la străini cu ochii închişi. Ştiu că europenii au multe lucruri bune; ştiu asemene că românii nu sunt desăvârşiţi şi că, prin urmare, ei au toată dreptatea de a se împrumuta de la cei dintâi; dar socot că le-am putea lua altăceva decât straiele, butcele şi luxul desfrânat, care vă pregăteşte un viitor de ticăloşie. Vă miraţi poate că mă auziţi vorbind aşa; nu puteţi crede ca un biet dvoreanin din Basarabia să vă spuie verde în ochi asemene adevăruri, voi, care vă socotiţi nici mai mult, nici mai puţin decât franţujii Răsăritului şi care în faptă nu sunteţi la cele rele decât momiţele, iar la cele bune decât chinejii Europei. Nu vreau să mă întind prea mult asupra acestei vorbe, că m-aş teme să nu ating toată cinstita tagma voastră; dar vă voi face o singură întrebare. Voi aţi văzut Viena şi Parisul? Spuneţi-mi, dară, câtă deosebire este între naţiile străine, atâta de aprinse întru de a întrebuinţa toate talentele spre fala şi puterea patriei, şi între voi, care lăsaţi să se piardă şi să se mistuiască în zadar geniul, ispita şi vrednicia a tuturor acelora care nu sunt coborâţi cu hârzobul din cer. Când aţi şti câtă neunire, câtă ură, câte nenorociri pregătiţi prin aceasta ţării voastre! De aceea şi ţara voastră este prichită, ca şi civilizaţia voastră. Ce aduceţi, în adevăr, din ţări străine, voi europenii cei noi? Straie de Paris, lornete în nas, datorii în pungă, şi în adevărate cunoştinţe şi în folositoare aflări, tufă!

De babacii voştri nu zic nimică, căci nici n-am ce zice. Dar de voi mi-i ciudă, floarea ţării şi care tare mi-i teamă că n-a să aducă vrodată rod. Bunăoară tu, vere Leşescule, care ai vânturat opt ani de zile toată Europa civilizată, mult mai bine ai fi făcut dacă ai fi adus vreun plug bun, vreun soi de moară care să facă mai curată făină, vreo născocire de a îmbunătăţi sămânţa grâului şi soiul vitelor, adevăratele noastre bogăţii. În loc de aceste, ţi-ai adus o marcă de conte, când ştii că tatăl tău n-a fost nici ducă, nici baron, decât, ce era mai bine, un cinstit şi vrednic boier moldovan; şi, în loc de a te întovărăşi cu vreun dascăl învăţat sau cu vreun meşter iscusit, ai venit cu un şvab care stropşeşte caii sub cuvânt că-i drege, îi face ca nişte motani leşinaţi şi merge călare ca o prăjină spintecată în două. Nemţii şi chiar ruşii noştri aud că au făcut drumuri de fier, pe care şi oamenii şi mărfurile merg fiind traşi de aburi de foc, în loc de cai. La Odesa am văzut vapoare. Ian, de este noutăţi adă-ne, vere; atunce podvozile ar fi mai ieftine, grâul s-ar vinde mai lesne şi atunce ţara voastră ar însemna mai mult; atunce şi tu t-ei putea să te făleşti cu drept să porţi epoleturi de colonel pe umere şi nişan la gât. Iar până atunce, cu marcele voastre de conţi şi viconţi, cu fuduliile voastre de coborâţi cu hârzobul din cer, cu straiele deşănţate şi cu minţile şi mai dişănţate, duceţi-vă la dracu tu şi cu toţi cuconaşii ce-ţi seamănă!

Aceste cuvinte aduseră un al doilea zbucnet de râs în toată adunarea. Eu, însă, care mă aflam într-un colţ al confetăriei, lăsând tot ce era extravagant în zicerile basarabeanului, găseam că el în multe avea dreptate. În adevăr, curioasă şi nedreaptă mi se pare civilizaţia ce pretindem a adopta. Fie-mi iertat aice o mică digresis. Niciodată n-am fost contrar ideilor şi civilizaţiei străine. Dimpotrivă, crescut şi trăit o mare parte a tinereţilor mele în acele ţări care stau în capul Europei, am fost şi sunt de idee că în secolul al XIX-lea nu este iertat nici unei naţii de a se închide înaintea înrâuririlor timpului, de a se mărgini în ce are, fără a se împrumuta şi de la străini. Aceasta astăzi nu este iertat chiar chinezilor. Propăşirea este mai puternică decât prejudeţile popoarelor; şi nu este zid destul de nalt şi de tare care să o poată opri în drumul său. Românii, prin poziţia geografică, politică, morală şi etnografică, sunt datori mai mult decât orişicare altă naţie de a nu rămânea străini la tot ce face gloria şi puterea secolului. Mici şi slabi, ei nu se pot face mari şi tari decât prin civilizaţie, adică prin îmbunătăţire intelectuală şi materială a ţării lor. Din nenorocire însă, noi n-am vrut a înţelege în dreptul simţ puterea acestui cuvânt; şi cum mă tem, luând un drum strâmb, avem să ajungem la calea rătăcită. Civilizaţia nu izgoneşte nicidecum ideile şi năravurile naţionale, ci numai le îmbunătăţeşte spre binele naţiei în particular şi al omenirii în general. Noi, însă, în pretenţie de a ne civiliza, am lepădat tot ce era bun pământesc şi n-am păstrat decât abuzurile vechi, înmulţindu-le cu abuzurile nouă a unei rău înţelese şi mincinoase civilizaţii. Aşa, predicând ura a tot ce este pământesc, am împrumutat de la străini numai superficialităţi, haina din afară, litera, iar nu spiritul, sau, spre a vorbi după stilul vechi, slova, iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru şi n-avem nimic pregătit pentru viitor, decât corupţia năravurilor. O naţie însă nu poate decât prin o ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul; căci adevărata civilizaţie este aceea care o tragem din sânul nostru, reformând şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă. Aceasta o simţesc şi o prac tică chiar naţiile care se află în capul luminilor. Franţa, Anglia, Germania simţesc neapărata nevoie de a lega lanţul timpurilor şi de a urmări în trecut propăşirea năravurilor publice, originea instituţiilor lor, leagănul libertăţii lor; de aceea le vedem cheltuind milioane spre a face cercetări asupra începuturilor istoriei, legislaţiei, vieţii publice şi locale a acelor populaţii care le-au dat născare şi le-au pregătit era de fericire, de bunăstare şi de libertate, de care strănepoţii lor se bucură astăzi.

Când Ecaterina II, clironoamă vrednică a marelui Petru, vroi în Rusia a lărgi şi mai mult calea civilizaţiei deschisă de gloriosul ei predecesor, ea nu gândi nici într-un chip de a izgoni obiceiele şi credinţele ţărei; dimpotrivă, simtimentul naţional fu cel întâi mobil al planurilor sale! Literatura, poezia, istoria naţională fură reînviate; şi, spre îcurajarea lor, lăzile visteriei împărăteşti erau purure deschise; numai culegerea şi publicarea cronicilor naţionale costară peste un milion de ruble.

Noi de aceste n-am făcut şi nu facem nimică. Când, după izgonirea domniilor străine, am fost chemaţi să ne dăm nouă instituţii, ne-am purtat ca când ne-ar fi fost ruşine de tot ce era al nostru; am aruncat tot ce era esenţial pământesc, ne-am lepădat de trecut ca Petru de Hristos, ne-am lepădat de toate acele instituţii vechi care făcuseră puterea strămoşilor noştri, ca de o haină puturoasă, când trebuia numai să izgonim abuzurile ce se vârâseră în legile şi viaţa noastră prin lungi ani de tiranie şi de războaie, păstrându-le însă spiritul şi potrivindu-l cu timpul de faţă. Noi am socotit că, lepădând tot şi împrumutând tot, am face mai bine şi am merge mai departe. Ce am isprăvit? Am adus în ţara noastră plante străine, nepotrivite cu clima şi pământul nostru, şi care nu ne vor da niciodată roduri coapte, în loc de a ne mărgini a curăţi şi a vultui plantele înrădăcinate de sute de ani în ţara noastră. Aşa am schimbat abuzurile pământeşti cu abuzurile străine; dintr-o ţară patriarhală, ne-am făcut ţară feudală. Am luat luxul, corupţia şi formele exterioare ale Europei, dar nu şi ideile de dreptate şi deopotrivă îndrituire, bunăstarea materială şi descoperirile geniului, care astăzi fac fala seculolui. Ce am isprăvit că avem, cum am zis, litera, iar nu spiritul? Ne pretindem naţie civilizată şi avem robi; civilizaţia noastră se mărgineşte în lux, în mărfurile europene, care ne exportează toată bogăţia, în caretele şi juvaerele femeilor noastre şi în cunoştinţa superficială a unei sau două limbi străine, care ne dau înlesnire de a înţelege romanele doamnei Sand şi vodevilele domnului Scribe. Propăşirea noastră intelectuală se mărgineşte în şasesprezece şcoli publice! Iar bunăstarea materială este închisă între pereţii poleiţi a câteva palaturi boiereşti. Burjuazie, adică stare de mijloc, puterea cea mai de căpetenie a unui stat, nu avem, căci prea o dispreţuim pentru ca cineva să vroiască a rămânea în ea şi să nu se silească, la cel întâi prilej şi cu orice preţ, de a se preface în boier. Ţăranul trăitor în vizunii, căci numai case nu le putem zice, îmbrăcat în stremţe şi îngenuncheat, este tot aşa ca şi când era silit de a fugi înaintea hunilor şi tătarilor. Oraşele noastre sunt numai nişte sate mari. N-avem drumuri, n-avem canaluri, producturile noastre putrezesc pe loc, comorile noastre minerale zac necunoscute în vinele pământului. În mijlocul celor mai mari bogăţii, cu pământul cel mai roditor, cu apele cele mai vii, cu pădurile cele mai frumoase, suntem săraci; şi pentru ca să ne putem îndestula nevoile civilizaţiei ce ne-am dat, adică straiele europene, trăsurile lui Brandmaier, mobilele de lux ale Parisului, poftele aprinse ce am dobândit în ţări străine, ne sărăcim prezentul şi ne ruinăm viitorul. Cât de departe însă am merge, câtă fericire ne-am pregăti, când, în loc de a ne cheltui în deşert activitatea şi capitalurile noastre, le-am întrebuinţa în sporirea buneistări materiale a ţării noastre, singura care ne poate duce la bunăstarea intelectuală, adică la adevărata civilizaţie. Politica noastră nu trebuie să fie în chestiile din afară; adevărata noastră politică este cu totul în reformele dinlăuntru. Să răspândim luminile şi bunăstarea ma terială în clasele de jos, care astăzi zac în neştiinţă şi în sărăcie, să îmbunătăţim agricultura şi creşterea vitelor, ţâţele statului, cum a zis un mare ministru al Franţiei, să deschidem nouă comunicaţii şi nouă căi de exportaţie productelor noastre, pentru că, cum a zis odinioară în fosta Academie un bun prieten al nostru şi profesor de economie, importanţa noastră politică nu poate spori decât prin numărul chilelor de grâu ce vom exporta. Să ne unim, mai ales, toţi într-un singur şi mare ţel, fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide, ţelul de a scoate ţara noastră din haosul, din ignoranţia şi demoralizaţia de astăzi; atunce vom avea adevărată politică, atunce vom fi adevăraţi bărbaţi de stat!

Soarta m-a menit de a călători o a treia parte din viaţa mea. Nu este ţară din Europa în care să nu fi călcat piciorul meu, nu este stare a societăţii să nu o fi observat de aproape. De la insulele Scandinave până la patria lui Temistocles şi a lui Solon, de la vechea Bizanţie, rezidenţa măreaţă a sultanilor, până la coloanele lui Ercul, am îmblat toate ţările, am trăit cu luxul celor mari şi cu lipsa celor mici. Prin un şir de deosebite împrejurări mi-a fost iertat, mie celui fără titluri, fără avere, fără vreo însemnătate, de a străbate acolo unde mulţi puternici ai ţării mele au găsit uşile închise. Ani întregi am putut observa de aproape domnia celui de pe urmă din cei trei aliaţi ai anilor 1814 şi 1815, Fridrih Vilhelm III al Prusiei, mai blând şi mai simplu în traiul său decât cel mai neînsemnat al său general.

Am studiat Franţa sub regatul lui Ludovic-Filip, care, cu toate strigătele, a dat patriei sale optsprezece ani de pace, de bogăţie şi poate şi de adevărată libertate. Am cercetat Spania atât în palaturile Isabelei, cât şi în vechile sale catedrale, în ruinele care îi acopăr oraşele, în obiceiele poetice ale poporului său zdravăn şi puternic ca şi în timpurile lui Carl Cvint şi Filip II, şi căzut numai pentru că a părăsit bogăţiile pământului său şi s-a dus să caute altele în băile de aur ale lumii nouă. Ei bine, cu cât am călătorit, cu cât am observat naţiile străine, cu atâta mai mult m-am încredinţat că popoarele nu pot ajunge la adevărata civilizaţie decât prin cultivarea şi dezvoltarea facultăţilor naţionale şi sporirea buneistări materiale; că toate acele instituţii, menite spre a da claselor de jos un trai mai bun, un confort mai mare, spre a le înlesni îndestularea terbuinţelor, sunt totodată însuşite de a izgoni şi ignoranţa şi de a îmbunătăţi şi soarta morală a oamenilor şi, prin urmare, a le pregăti o adevărată civilizaţie. Pururea, dar, am avut râvnă de a studia de aproape toate acele instituţii formate de Europa, spre a da claselor de jos folosurile de care până acum se foloseau numai clasele înstărite. Spre a putea izgoni ignoranţa şi corupţia care îi este urmarea, spre a împuţina crimele şi spre a aşeza moralitatea, am cercetat, dar, cu de-amănuntul, pe de o parte, aşezămintele menite de a răspândi învăţătura, de a stârpi viţiurile şi a înălţa inima, adică şcolile, casele penitenciare, institutele pentru tinerii osândiţi, pentru cerşetori, pentru orbi, surzi şi muţi, casele de nebuni, adăpostirile pentru orfani şi bătrâni, spitalurile pentru deosebitele pătimiri, şi, pe de alta, aşezămintele menite de a răspândi bunăstarea, precum drumurile de fier şi canalurile ce favorizează comunicaţia lucrurilor şi a ideilor, companiile de siguranţie şi de împrumut, băncile care înlesnesc comerţul, casele de cruţare care apără bătrâneţele de chinurile sărăciei şi, în sfârşit, spiritul şi tainele asociaţiei, singura dumnezeire care astăzi face minuni, pentru că poate tot, pentru că adunând părticelele pierdute în gloatele indivizilor, formează din ele o putere concentrată, la care nimene nu este în stare de a se împotrivi. Când cercetam toate aceste instituţii, agenţi puternici şi neapăraţi ai civilizaţiei, şi când cu jale descopeream că ţara mea nu are nici una din ele, atunce vedeam ce deosebire este între Europa şi între noi şi ce drum mare mai avem a face spre a o ajunge măcar de departe. Cititorii mei binevoiască a-mi ierta acest speach, cum zic englezii, adică, româneşte, acest mic cuvânt ieşit din şirul romanului. Cursurile însă de moral nu plac astăzi; de aceea moraliştii în secolul nostru sunt siliţi, ca spiţerii, a polei hapurile ce vroiesc a da bolnavilor. Spre a mă tălmăci mai bine, şi ca să intru în gustul cititorilor mei, voi lua de pildă un scriitor străin. Când vestitul Eugene Sue a vroit a interesa clasele bogate în favorul claselor muncitoare, el n-a făcut o carte de moral, ci s-a slujit de un roman; el a scris Tainele Parisului. Aşa şi mie, fie-mi iertat, între descrierea confetăriei lui Felix şi o declaraţie de amor, a vă zice două cuvinte în contra maniei ce avem de a ne întipări numai modelele rele şi abuzurile străine şi de a mijloci totodată şi pentru o nenorocită stare, cea mai neapărată pentru puterea şi înflorirea unei ţări, starea căreia într-un mare moment i s-a făcut o solenelă făgăduinţă: îmbunătăţirea soartei etc. şi căreia ar trebui să ne aducem aminte că mărinimia a doi auguşti monarhi i-a închizeşluit fericirea*.

— Da, da, frăţică, urmă a vorbi dl Stihescu, român sunt şi român vreau să mor. Nu vreau să mă şonţesc; cine mă iubeşte, aşa să mă ieie; cine nu, să mă lesă.

— Dar, dar, răspunse N. Măcărescu, asta a fi până când te-i amoreza de vro domnişoară de a noastră; şi atunce cum o să te aud ciripind bonjour şi mon cher.

— Ferească-mă Dumnezeu şi Maica Preacurată, strigă benderliul, făcându-şi semnul crucii. Da sunt sigur că asta nu mi s-a întâmpla, pentru că niciodată n-oi suferi ca cârpa să mi se puie mai sus decât căciula.

— Bine, bine, vom vedea, urmă băiatul francezo-român, l'homme propose et Dieu dispose, sau qui compte sans son hôte compte deux fois, sau...

*
"Birnicii lucrători de pământ, ca unii ce prin a lor muncă şi strădanie revarsă îmbelşugarea în adunările omeneşti, se cuvine a fi mai cu samă privigheţi şi luaţi aminte, pentru ca starea lor să câştige din zi în zi îmbunătăţire" (Reglementul organic, Anexa, lit. G, art. XXXIV).

"Ei se folosesc cu apărarea de tot felul de havalele" (idem, art. XI). "Însuşirile ministerului dinlăuntru se află în primirea măsurilor cuviincioase spre buna statornicire şi îndămânatica petrecere a locuitorilor prin odihnătoare case a locuinţei lor, trebuincioasele heiuri şi semănarea legumelor, răsădirea pomilor şi mai ales a aguzilor" etc., etc., etc. (Regl. organ, cap. IV, art. 130 G). — Destul cu proverburile tale; şi uită-te mai bine cine vine, îl întrerupse avocatul... Într-acel minut, un balon-brişcă elegant şi tras de doi cai negri se opri dinaintea confetăriei. Lacheul în livre simplă, dar elegantă, fără acele cusuturi şi bande de fir care pururea vădesc un provincial sau un ciocoi înnobilat, ţiindu-şi pălăria în mână, deschise oblonul. Un tânăr sări mai mult decât se coborî din trăsură, dând braţul uneia după alta la două dame tinere, şi pe urmă le duse la o masă în confetărie, aproape de masa unde şedeau cunoscuţii noştri. Tânărul se deosebea prin frumuseţea şi expresia figurii sale, prin focul ochilor şi prin eleganţa simplă, dar de bun-gust a portului. După ce întrebă socotinţa damelor, porunci să le aducă îngheţată. Ochirea prietenilor noştri se opri curând asupra noilor veniţi, mai ales asupra damelor, ambe tinere şi frumoase, dar de deosebite feluri: pentru că una avea o figură oacheşă şi melancolică, iar cealaltă avea o faţă bălaie şi veselă şi care nu cerea mai bine decât chiar din tristeţe să-şi facă o armă de cochetărie. — Cine-s oare? întrebă francezul pe avocat.
— Aga Tachi Mătiescu şi cu femeia sa, munteni, veniţi de la Bucureşti, de curândă vreme, răspunse acesta. — Care-i femeia lui, întrebă dl Stihescu, acea din dreapta? Şi zicând arăta la doamna bălaie, care râdea în hohot, puindu-şi batista la gură şi căutând în toate părţile cu cine să înceapă telegraful ochilor. — Nu, ceealaltă, răspunse colonelul, care samănă coborâtă din ceruri şi soră cu îngerii. Această laudă nu era în adevăr exagerată. Elena era tipul cel mai ideal al frumuseţii. Închipuiţi-vă o femeie de talie de mijloc, cu o faţă virginală şi frescă, care nu semăna nicidecum a fi măritată de cinci ani. Un cap oval cu cele mai pure şi corecte linii; un păr negru ca pana corbului, o frunte largă şi albă ca albastrul Italiel şi pe a căreia tâmple se vedea vânătul celor mai fine vine, doi ochi din care, prin o curiozitate rară a naturii cât şi încântătoare, era unul albastru plin de dulceaţă, ca a zânelor Nordului, şi celălalt negru, sclipitor de toate razele meridionale ce se văd numai în ochii unei andaluze, două sprâncene încordate, care, cum ar zice un poet din şcoala lui Conachi, forma cel mai frumos arc al amorului, obrajii acoperiţi de acea albeaţă palidă ce dă atâta expresie unei figuri de femei, un nas de romană, o gură, lăcaşul graţiilor, a cărora buze, tot după cum ar putea zice poetul sus-pomenitei şcoale, semăna a două foi de roze; cât pentru dinţi, nu cred ca oceanul să aibă mărgăritare care să fi putut a le întrece albeaţa. Închipuiţi-vă, pe lângă aceste, un zâmbet nevinovat şi îngeresc, un gât alb şi mlădios ca al lebedei, un piept şi nişte umere precum le-a visat numai Fidias, o talie de baiaderă, să o strângi între două degete, forme care aduna toate condiţiile esteticii şi a voluptăţii, picioarele unei sevilane şi un mers de zeiţă plimbându-se pe nouri, iarăşi după expresia poetului mai sus prenumit. Era cu neputinţă ca o asemenea fiinţă să nu lese, odată văzută, o impresie neştearsă şi ca acea impresie să nu se schimbe în curând într-un amor viu în orice inimă de tânăr, când înşişi bătrânii văzând-o regretau anii juneţei lor. Tot în ea era de o perfecţie neimitabilă şi ce contribuia mai mult a-i lipi inimile era aerul de melancolie ce-i acoperea figura.

Tovarăşa care-i sta aproape, Laura, vară-sa şi tânără văduvă, cum sunt la noi, adică despărţită de bărbat, făcea un contrast desăvârşit. Tot de o talie ca şi Elena, dar bălaie, cu trăsăturile lungăreţe, cu obraji albi, grabnici de a se roşi, însă nu de ruşine, figura sa nu era în stare de a răbda analizul unui cunoscător; ochii săi, care făgăduiau toate voluptăţile amorului material, avea însă un ceva crud în căutarea lor, iar buzele subţiri, semn de un caracter calculator şi nu prea uşor; ea avea în totul un nu ştiu ce diavolesc, la care, dacă cineva nu se păzea bine, era cu neputinţă de a se împotrivi. Căutătura sa ades avea puterea magnetică a şarpelui atrăgând pe nevinovata păsăruică. Viaţa sa era o singură şi întreagă cochetărie. Se pretindea virtuoasă şi purta trei-patru intrigi deodată, unuia dându-i vârful degetului de atins, altuia numai o ochire făgăduitoare de tot şi neîmplinind nimică, unui al treilea buzele de sărutat, la altul piciorul şi la un al cincilea genunchiul. Se pretindea virtuoasă, şi unul avea voie de a o strânge de mână sau de a o călca pe picior, când ea nu se însărcina mai întâi cu aceste practici, şi altul de a o apuca de talie. Ştia tot; când platonică, când cu aerul nevinovat al unei vergure de cincisprezece ani, când cu pozele unei lorete din Paris, ea era din acel număr blestemat de femei care în amorul cuiva văd numai un mijloc de a petrece vremea şi de a produce jertfe nenorocite, din acele femei, tip rar, ce nu se găseşte decât la noi şi care nu s-a tratat încă de nici un romancier al Europei, adică măritată care caută o a doua nuntă, care, cu bărbat, vroieşte a-l schimba cu alt bărbat cu un mai mare rang, mai strălucită poziţie, mai întinsă bogăţie, şi cu nepăsarea unui ateu leapădă soţ şi copii şi, într-un adulter necontenit, schimbă la bărbaţi ca stăpânii cei răi la slugi, şi se primeneşte cu cununiile ca elegantele cu capelele. Pe lângă aceste, mai avea şi grozava răutate de a-şi alege cu preferinţă jertfele între însuraţi; a smomi pe un bărbat, a fura unei femei inima soţului său, a se făli cu izbânda acestuia, a introduce în perechile cele mai fericite şi mai potrivite ura, lacrimile şi grozava despărţenie, acesta era ţelul cochetăriilor sale; şi în aceste exerciţii era atât de înaintată, încât, deşi de douăzeci şi doi de ani de-abia, ea stricase mai multe case din cele mai bine nimerite. Femeile nu o vedeau decât cu grozăvie, iar bărbaţii urma a se arde la flacăra ochilor săi, ca fluturii de noapte la para lumânării. Avuse un bărbat care îi dase tot, rang, bogăţie, mulţumirea tuturor dorinţelor şi chiar a capriciilor sale, şi ea, spre răsplătire, după cinci ani de o necredincioasă căsătorie, îl lăsă într-o dimineaţă, fără a-i zice măcar adio. Acum alerga în toate balurile, în toate concertele şi plimbările, clocind un al doilea măritiş, şi până atunce făcând o goană de arapi între curtezani, nelăsând nimică în pace, de la adolescentul de şasesprezece ani şi până la adoratorul octogenar. Când veselă până la nebunie, când melancolică până la disperaţie, când împopoţată ca o madoană catolică, când înnegrită şi jălindă ca văduva lui Mausol, ea era în toată puterea cuvântului un demon cu faţa de înger, adevărat cameleon, luând toate formele, jucând toate rolele, sunând toate gamele simtimentului, imitând toate virtuţile şi cunoscând toate viţiurile, fiind blestemată şi menită de a aduce nenorociri, lacrimi şi jertfe pretutindene unde i se întindea ochirea, unde îi călca piciorul.

În cât de aga Tachi Mătiescu, el era ca de treizeci de ani, cu o figură expresivă, cu ochii pătrunzători, cu musteţi şi favoriţi negri. Deşi îmbrăcat simplu, totul vădea în el gustul unui om de lume. Conversaţia sa, deşi nu vie şi grabnică, era plăcută, arătând în toate un bun simţ firesc, multă logică şi un caracter energic, dar necapabil de a se împotrivi la cea întâi ochire a unei femei ceva frumuşele."

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Tainele_inimii"

Impresii de Vacanta

http://www.intercraft.ro

Persoane interesate

Zborurile mele

Alaskan Malamut

Articole bucuresti vechi

Ce carti mai citim

  • "O moarte care nu dovedeste nimic. Ioana. Jocurile Daniei" de Anton Holban

Ce muzica mai ascultam


For more widgets please visit www.yourminis.com

all blogs
Blog
PromBlog

Nu uitati de Dragobete!

20 martie - Echinoctiul de primavara si inceputul primaverii astronomice

Paste

21 iunie - Solstitiul de vara si inceputul verii astronomice

22 septembrie - Echinoctiul de toamna si inceputul toamnei astronomice

Craciun

Follow this site

free counters

Nu uita!

Adopta un catel!
Caini - Anunturi adoptii caini
Credincios, jucaus, prietenos